Copacul din intersecţie

Primul semn a apărut într-una dintre intersecţiile cele mai aglomerate. La început a fost doar o mică crăpătură în asfalt. Evident toată lumea a ignorat-o şi viaţa în oraş a continuat la fel de agitată si nepăsătoare ca şi pâna atunci.

Într-o dimineaţa din crăpătura respectivă a ieşit un firişor verde. Greu de crezut că şi pe acela l-a remarcat cineva. Ba mai mult, câteva roţi de autoturisme au trecut în cea mai mare viteză peste el.

Abia într-o zi de miercuri, doamna Stefania, contabilă la o firmă de construcţii, s-a speriat de crenguţa care răsărise ca prin minune in timpul nopţii. Trecea în fiecare zi prin acelaşi loc, aproape la aceeaşi oră şi putea să jure că niciodata nu o văzuse.

Întâmplător, fix în momentul în care evita cu efort ciudăţenia, tocmai vorbea la telefon cu soţul ei, consilier de seamă al primăriei. Bineinţeles că în secunda în care acesta a aflat motivul sperieturii soţiei, a început să facă presiuni la Administraţia Drumurilor pentru curaţarea intersecţiei.

Directorul administraţiei a ignorat la început apelurile stresante care îi tulburau liniştea unei dimineţi plăcute de primavara. Din pacate însă pentru el, rapoartele ce menţionau astfel de situaţii au crescut exponenţial pe parcursul următoarelor ore. Zeci de intersecţii importante din oraş păreau să fi fost invadate de crenguţe care se încăpătânau să străpunga asfaltul si să se înalţe fix în mijlocul  răscrucilor de drumuri.

Ordinele au fost date cu repeziciune, mai ales că primarul tocmai primise o notă referitoare la o vizită a unui ministru important în oraşul lor. Muncitorii s-au repezit cu topoarele şi griul monoton al asfaltului şi-a regăsit destul de rapid liniştea.

A doua zi dimineaţa doamna Ştefania oprea absolut uluită masina. Crenguţa, despre care primise vestea că fusese retezată era acum un copăcel de vreo doi metri, plin de frunze groase şi chiar şi de câteva flori. Situaţia era identica şi în celelalte intersecţii din oraş, iar directorul administraţiei se uita siderat la dosarul de reclamaţii venit din partea cetăţenilor tulburaţi de perturbarea traficului.

Telefoanele începură să sune haotic şi o echipă a Ministerului Mediului a venit grabnic să evalueze situaţia. Evaluarea s-a întins pe o sută douăzeci de pagini. De bună seama a fost doar o modalitate prin care experţii respectivi au hotărât să nu-şi declare incompetenţa. Şi asta pentru că toate cele şaptesprezece recomandări pe care le-au făcut nu au produs nicio schimbare. Copacii, semeţi de acum, erau doborâţi în fiecare seară şi apoi dimineaţa se inălţau şi mai falnici şi mai înfrunziţi decât în ziua precedentă.

Specialiştii au continuat să curgă. Botanişti, chimişti, fizicieni, ingineri, aruncau sfaturi peste sfaturi. Un ziarist haios din oraş chiar ajunsese să compare situaţia cu basmele în care vonici din toată lumea erau chemaţi să salveze regatul şi cu toţii eşuau. Spre deosebire de basm însă, aici nu apărea niciun prinţ salvator.  Mai mult, specialiştii începuseră să vina şi din zone mai puţin convenţionale. Astrologi, necromanţi, spritişti şi ghicitoare propovăduiau sfarşitul lumii sau în orice caz declinul ei.

Au venit până si germanii si americanii să facă o estimare a situaţiei. Copacilor însă nu le-a pasat foarte tare de asta. Au continuat sa crească. Coroanele lor erau printre cele mai spectaculoase văzute vreodata. Mulţimea de turişti care venea să îi fotografieze părea să îi enerveze şi mai tare pe locuitorii care oricum erau chinuiţi de faptul că trebuiau să ocoleasca mereu cu maşinile drăcoveniile apărute în calea lor.

Au început revolte in faţa primăriei. S-au organizat conferinţe internaţionale extrem de costisitoare. Toate discuţiile din cafenele, de la cârciumi sau petreceri, ba chiar  si din pauzele de la scoală, se purtau doar pe tema metodelor de a distruge definitiv duşmanul din intersecţie. Oraşul întreg era dominat de ura împotriva acestui inamic care le invadase asfaltul.

Starea de spirit atât de apăsătoare s-a spulberat în cea mai călduroasă zi din vara acelui an. Atunci, pe lângă supărarea provocată de copacii monstruoşi, căldura lovea nemilos în orice trecător.  Până şi aparatele de aer condiţionat începuseră să se strice şi să cedeze în faţa gradelor din termometre ce creşteau cu fiecare minut.

În jurul orei patru după-amiază,  în apogeul valului de căldura, a apărut zvonul că nea Costica, un pensionar de vreo optzeci de ani a fost zărit pe stradă. Vecinii s-au repezit să-l aducă  în casă ca să nu păţească ceva. L-au gasit sub unul dintre copacii respectivi. Stătea comod într-un scaun pliant şi citea liniştit ziarul. Pe chipul său se vedea o strălucire ciudată. Se simţea foarte relaxat.

Vecinii au crezut că inebunise şi s-au grăbit să-l ia cu forţa in casă. Ajunşi insă sub umbra copacului au rămas înmărmuriţi. Corona extrem de groasă şi de bogată bloca orice urmă de căldură. Nici cea mai faimoasa insulă tropicală nu oferea o temperatură mai placută.

A doua zi toţi experţii au fost alungaţi din oraş, iar nea Costică a fost numit şef la nou creata Administraţie a Copacilor din Intersecţii. Sub coroanele copacilor au fost instalate bancuţe comode şi turiştii au fost invitaţi să ia un loc şi să se bucure de atmosfera plăcuta. Doamna Ştefania a continuat să meargă cu maşina la serviciu, ce-i drept pe noul traseu care era puţin deviat faţă de cel initial. Însă nu mai vorbea la telefon ci se uita de fiecare dată prin parbriz, cu bucurie în suflet, la minunile ce apăruseră la ei în oraş.

Serialul lui Paul

Paul era şomer de mai bine de 3 luni. Situaţia nu era încă disperată, dar rezervele pe care le avea puse deoparte nu aveau să mai ţină o veşnicie. Stătea în fiecare zi cu ochii ţintă în calculator şi căuta frenetic de lucru. Aplica într-una la diverse posturi, însă nu era nici măcar chemat la interviuri.

Restul timpului  prefera să-l petreacă închis în micuţa lui garsonieră sărăcăcioasa. Îi era jenă să dea ochii cu prietenii sau cu rudele atât timp cât nu reuşea să-şi găsească ceva. Aflase de un serial poliţist plin de mistere complicate, pe care personajul principal le rezolva de fiecare dată după o serie de acţiuni pline de tensiune. Nu ştia exact de ce îl atrăgea atât de tare, dar se uita aproape obsesiv la sutele de episoade pe care le găsise pe internet.

Într-una din zile se trezi în cutia poştală cu un plic A4. Îl luă curios şi se îndreptă cu el până în mica lui locuinţă. Îl desfăcu nerăbdător, crezând că avea legatură cu zecile lui de aplicaţii. Se trezi însa pus în faţa unei scrisori venite de la o casă de avocatură. Era invitat la citirea unui testament. Era vorba de răposta lui matusa Martha.

La început, după ce a terminat de citit, primul sentiment a fost dezamăgirea. Nu era un raspuns pozitiv de la vreo firmă. Repede a apărut şi cel de curiozitate. Cine naiba era mătuşa Martha? Îşi amintea de o rudă foarte drăguţă la care părinţii îl duceau atunci când era mic. Îşi aducea aminte că-l servea cu tot felul de bunătăţi din cămara burduşita de borcane şi cutii. Nu putea să jure că era vorba de matuşa Martha. Amintirile era destul de pierdute în timp.

Cum nu trecea printr-o perioadă foarte bună, al treilea sentiment care a venit ca o vijelie, a fost teama. Poate influenţat şi de unul dintre ultimele episoade văzute, s-a imaginat brusc în faţa unei reuniuni de familie. Rude hrăpăreţe se certau aprig pe o bucată de pământ pierdută undeva printr-un loc uitat de Dumnezeu. Urmau ani de procese, acuzaţii şi duşmănie între oameni care până de curând trăiseră în linişte şi pace. 

Îi era însă şi mai frică de eventuale complicaţii legale, astfel că la data indicată în scrisoare s-a îmbrăcat cu tragere de inima şi s-a îndreptat supărat către adresa de pe plic. Ajuns acolo s-a trezit într-o casă veche, mare şi foarte bine întreţinută. S-a dus către secretara batrână de la intrare, apoi a fost direcţionat către o anumită încăpere.

A intrat încercând să-şi controleze tremuratul şi chiar când a păşit pragul a închis ochii încercând să găsească idei. Se gandea atât la cum să răspundă întrebării “şi tu, cu ce te mai ocupi?”, cât şi la modalităţi prin care să găseasca o cale de împăcare între rudele certăreţe.

Surpriza a fost totală. Era singur, cu un avocat tinerel şi foarte bine îmbrăcat care i-a facut semn să ia loc pe  un scaun comfortabil de piele. A urmat apoi o extrem de scurtă citire a testamentului. Practic mătuşa era falită şi lăsase în urmă doar un plic, pentru “nepotul ei favorit”. Paul rămase trăsnit de veştile primite, însă nu comentă nimic. Scăpase repede şi fără complicatii iar asta era cel mai important.  Şi-a luat plicul şi s-a întors acasă, acolo unde l-a aruncat pe masa din bucătărie peste farfuriile încă nespălate.

Iniţial îşi propusese să desfacă plicul abia după ce afla cu siguranţă cine era acea mătuşă. În clipa în care plicul a aterizat pe marginea unei farfurii lucrurile însă s-au schimbat. A auzit un clinchet şi a realizat că o bucată de metal zăcea acolo. Nici nu a apucat să se gândească la ce ar fi putut să conţină că s-a şi repezit curios să desfacă plicul. A tras rapid de un capăt şi pe măsuţa jegoasă a căzut o cheie şi o bucăţică de hârtie pe care era scris ceva.

S-a uitat lung la cheia argintie şi scurtă şi i s-a părut foarte ciudată. Nu prea semăna cu cheile pe care le mai vazuse de-alungul timpului. A luat apoi bucata de hârtie şi a văzut că aparţinea unei casete de valori dintr-o anumită bancă.

Dintr-odată l-a prins euforia banilor. Văzuse casete de valori doar în filme, însa îi era destul de clar că până şi într-una mică puteau intra ceva sume de bani substanţiale. Iar asta era varianta cea mai tristă. Mătuşa, cu siguranţă bogată, ar fi putut să lase bijuterii, pietre preţioase. Lumea era a lui.

Cea mai tare imagine care i se contura acum în minte, era una în care se ducea la toate firmele la care aplicase. Era îmbrăcat într-un costum foarte scump, purta un ceas mare de aur şi un bodyguard cu un cap mai înalt ca toţi, îi deschidea toate uşile. Se ducea direct la biroul de resurse umane şi le urla “eu sunt şeful acum. Tu, tu şi tu, afară”. În visul său nici măcar nu arăta cu degetul, ci toata mişcarea era făcuta din bărbie, ca la cei mai fioroşi mafioţi. Evident era vorba tot de mafioţii din filme.

Şi-a luat cele mai de preţ haine, adică blugi relativ noi şi una dintre cele trei cămasi cumpărate la ofertă din hypermarket şi s-a prezentat plin de importanţă la bancă. Individul care s-a ocupat de el a fost foarte politicos şi protocolar. Asta i-a crescut sentimentul succesului.

Procedurile nu au durat mult şi în doar zece minute s-a trezit într-o cameră la subsol, bine luminată, în care se găsea doar o masă, un scaun micuţ şi cutia sa argintie. Spre încântarea lui era un model destul de mare. Excelent, asta însemna mai mult loc pentru averea sa.

A urmat supriza. A desfăcut rapid cutia, înauntru era o nouă foaie de hârtie, o foaie şi nimic altceva. Minute bune s-a uitat blocat la blestemata de cutie goală. I se năruise un întreg univers. Nici cel mai talentat pictor nu ar fi reuşit să suprindă un chip mai dezamăgit ca al său.

Într-un târziu cineva a bătut la uşă, funcţionarul de mai devreme a băgat capul şi a întrebat dacă “totul este în regulă?”. Paul a simţit invitaţia subtilă de a părăsi incinta. Drept urmare a prins în scârbă cu două degete bucata de hârtie şi şi-a aruncat ochii pe rândurile scrise. Dezamăgirea s-a triplat. Era doar o poezie. A mototolit-o, a îndesat-o în buzunar şi s-a îndreptat agale către casă.

Pe drum, când simţul realităţii a început să-i şoptească faptul că poate îşi facuse speranţe prea mari, şi-a mutat gândul şi la versuri. Nu păreau necunoscute şi desi trecuse multă vreme de când le mai citise, putea să jure ca era “Moartea căprioarei”, a lui Labiş. Pe faţă i-a apărut o cută de om gânditor şi în doar câteva clipe era din nou pe valurile imaginaţiei.

Parcă Labiş făcuse parte dintr-o organizaţie. Poate că era ceva gen masonerie sau o altă societate secretă. Văzuse el în serialul său cum într-o bucată de text stau ascunse mistere sau indicii către averi fabuloase. Oricum, asta putea fi singura explicaţie. Un om n-ar fi avut alt motiv să lase moştenire o poezie.

N-a mai ajuns acasă. S-a oprit la biblioteca centrală şi a început să caute disperat. A luat toate cărţile în care fusese analizată vreodată acea poezie şi s-a pus pe studiat. Era sigur că va descoperi ceva simbolistică ascunsă. Citea cu înfrigurare şi îşi nota pe un carneţel orice idee care părea să se potrivească teoriilor sale. Se simţea de neoprit şi nici măcar pasajul în care se povestea că Labiş făcuse parte din UTM nu-l oprise. La fel ca şi organizaţiile secrete, sigur şi Partidul Comunist ascunsese la rândul său nişte secrete senzaţionale. Mai mult, de la un punct încolo se părea ca poetul intrase în dizgraţie şi asta clar în mintea lui Paul avea legătură cu un secret suprem pe care Labiş îl descoperise.

Treceau orele, zilele şi chiar săptămânile. Se prezenta acolo la opt dimineaţa şi părăsea incinta la închidere, la zece seara. Nu citise niciodată atât de mult şi ajunsese să cunoască foarte bine atât viaţa lui Labiş, cât şi toate poveştile legate de organizaţiile de tineret ale comuniştilor. Mai mult, bibliotecara şi paznicul îl îndrăgeau teribil. Chiar daca astea nu-l interesau, aflase şi despre domna Raduţ, soţia gardianului. Dânsa gătea de la doisprezece ani şi era fruntaşa echipei de tricotaj dintr-o renumită fabrică de textile. Mai amplă era povestea lui Ionel, fiul bibliotecarei. Acesta avea patru ani de când încerca să intre la facultate, dar era convingerea întregii familii că sistemul avea ceva impotriva lui.

Poveştile acestea, dar şi un mail primit cu o invitaţie la interviu readuseră iarăşi un sentiment de realism. Acesta se amplifică pana în punctul în care Paul realiză că de o luna viaţa lui se învârtea doar în jurul unei poezii şi a unei teorii ciudate. Ştrese un pic cu buretele serialul din mintea sa şi sună nişte prieteni. Le propuse să se întâlneasca. Aceştia, fericiţi că Paul practic “reînviase”, veniră într-un suflet în mica sa garsonieră. Glumele pe care aceştia le făcură la auzirea poveştii, uciseră şi ultima fărâmă de speranţă a lui Paul. În dimineaţa următoare, arunca bucata de hârtie cu poezia scrisă într-un sertar şi se aranja cu grijă pentru interviu.

Trei luni mai târziu, un eveniment de familie îl aducea în mijlocul rudelor. Îl vazu acolo pe unchiul Marcel, enciclopedia familiei, şi îi relată întâmplările, ce-i drept un pic distorsionate, ca să nu se facă total de râs. În ciuda faptului că omisese nişte detalii, unchiul pus pe şotii tot a fost zguduit de un râs prelungit. Mătuşa Martha îşi cunoscuse soţul la un cenaclu literar în care se recitase şi “Moartea căprioarei”. Cum îl îndrăgise mult pe Paul atunci când acesta era mic, hotărâse probabil să-i lase cea mai preţioasă amintire.

Întâlnirea se termină cu unchiul Marcel care trecea pe la absolut toata lumea urlând în timp ce râdea cu poftă: “Auzi, Martha şi averile. Femeia aia n-a reuşit să ţină un ban în casă mai mult de o zi. Era mereu la cumpărături şi avea mereu casa plină de bunătăţi pentru musafiri.”. Paul zâmbea si el. Îşi aducea aminte de managerul pe care îl cunoscuse la interviu. Acesta era pasionat de istorie şi fusese cucerit de cunoştinţele profunde ale tânărului despre perioada comunistă.