O plimbare în noapte

Se plimba legănat pe malul rîului ținându-se ca de fiecare dată de bara rece pusă acolo ca să îi împiedice pe curioși să se apropie prea mult de apă. Îi făcea plăcere să simtă aerul rece de toamnă și picăturile de ploaie ce i se prelingeau pe ceafă și apoi pe sub parpalacul negru. Când ajungeau pe spate o făceau să simtă un fior ca un scurt șoc electric. Mușchii i se încordau ușor, picioarele iuțeau treptat pasul, iar creierul uita pentru câteva clipe de aminitirile ce o bântuiau.

Străzile erau pustii, iar luminile din cartierele prin care obișnuia să meargă erau de multe ori stinse. Într-un mod ciudat asta o făcea să se simtă în siguranță și de multe ori plimbările ei nocturne se încheiau abia când primele semne ale răsăritului se vedea în partea de est, undeva deasupra dealurilor ce mărgineau orașul.

Totuși ceva era diferit în seara aceea. Din când în când, putea să jure că la câteva sute de metrii se auzea un țăcănit metalic. Putea să fie doar imaginația ei și știa că nu se putea baza întotdeauna pe ceea ce izvora mintea sa. La fel de bine puteau fi niște panofi cu tocul rigid. Sunetul se auzea de 3-4 ori apoi înceta. Mai mergea câteva sute de metrii și apoi iarăși urechile-i captau același zgomot cadențat.

Primul sentiment de teamă l-a avut atunci când intensitatea acelui sunet a crescut. Se întâmpla cam la două ore după ce își începuse plimbarea. Asta putea să însemne că sursa zgomotului se apropia. Apoi a stat și s-a gândit la cine era ea și i s-a părut absurd să fie speriată. Cunoștea orașul acela la perfecție și cu atât mai mult îi știa tainele pe timpul nopții. La nevoie se putea descurca fără nicio problema. Oricum, totul ar fi putut la fel de bine să fie doar o iluzie. Dacă se gândea mai bine nici nu era foarte convinsă că pe parcursul zilei luase pastilele exact așa cum era indicat pe rețetă.

Și-a continuat ritualul și a urmat linia râului până a ajuns în centrul orașului. Traseul trecea exact prin spatele clădirii primăriei. Acesta era cea mai impresionantă construcție din zonă. Avea mai mult de patruzeci de metrii înălțime, putea lejer să ocupe aceeași suprafață ca un stadion și era plină de zeci de sclupturi ce mărgineau acoperișul. Se oprea de fiecare dată aici. Se sprijinea cu spatele de bara de protecție și se uita la proiecția acelor obiecte de artă pe bulevardul lat.

Pe cel mai înalt deal de lângă oraș erau niște reflectoare puternice, menite să lumineze heliportul pe care aterizau turiștii bogați ce veneau la cazinourile din zonă. Lumina de acolo ajungea până la clădirea primăriei și împreună cu sclupturile de pe acoperiș genera un joc de umbre fascinant pentru tânăra care își plimba privirea la fiecare formă ce se prelungea pe asfalt.

Prin acest efect, tot ce era acolo sus, se transpunea jos pe asfalt, distorsionat. În nopțile cu ploaie efectul era de-a dreptul halucinant. Umbrele se reflectau acum în suprafața bălților, iar picăturile de ploaie le făceau să tremure ca și cum ar fi fost vii.

Se uita la spectacolul grotesc și simțea că cineva i-a extirpat creierul și i l-a împrăștiat pe asfalt. Pentru câteva clipe viața și amintirile nu îi mai aparțineau și trăia cu impresia clară că totul nu fusese decât un tablou sau un film prost.

Momentul îi fu însă distrus de țăcănitul metalic care reveni la doar câțiva pași de ea. Se întoarse brusc doar cât să vadă o umbra ce îi trecu rapid prin față, ca apoi să sară peste bara de oțel de pe malul râului. Nu se mai putu concentra să audă și sunetul făcut de aceasta la contactul cu apa pentru că în umarul drept simți o durere înfiorătoare. Duse rapid mâna stângă și când și-o retrase sesiză că era plină de sânge. Disperată și confuză, făcu totuși efortul să se îndrepte până la o zonă cu ceva mai multă lumină, ca să înțeleagă ce i se întamplase. Acolo sesiză urma de cuțit ce îi brăzda umarul și abia atunci realiză că umbra o atacase.

Orice urmă de control pe care își impunea să o aibă asupra minții sale dispăru. Imagini care mai de care mai variate i se iveau acum în fața ochilor. Își aducea aminte de o casă mică aflată pe o stradă de la marginea orașului. Vedea ușa de la intrare deschisă și scările albe din fața ei pline de urme de sânge. Exact acolo unde începea holul de la intrare două corpuri erau prăvălite unul peste celălalt. După îmbrăcăminte una dintre victime părea să fie bărbat, iar cealaltă o femeie. Ambele erau pline de sânge și pe haine se vedeau niște locuri mai întunecate, acolo unde cuțitul lovise din plin.

Femeia încă mai respira, deși o făcea cu greutate. Întindea mâna către bărbat și îl mișca ca și cum ar fi vrut să îl trezească din acel coșmar. Acesta însă își dăduse de minute bune ultima suflare.

Peste această scenă, de undeva din afara casei, prin ușa deschisă se întindea o umbră. Criminalul stătea martor la tabloul sinistru și privea fascinat ultimele zvâcniri de viață din partea victimei.

O noua durere, de data aceasta în coapsa piciorului drept o prăvăli la pământ. Era oare acealași vis sau poate că asta era chiar realitatea. Nu mai știa. Acum era întinsă pe trotoar. Stătea într-o baltă, dar apa rece nu o mai făcea să tresară. Mintea o purta spre o alta senzație mult mai ascuțită. Era sunetul unui cuțit lung, de vânătoare, care despica aerul. Mișcarea era rapidă și dacă erai suficient de concentrat puteai auzi o vibrație ușoară și precisă. Sunetul trăda ușurimea cu care obiectul își făcea treaba.

A treia lovitură nici măcar nu o mai facu să întoarcă capul. Acesta rămăsese răsucit într-o parte, astfel încât ochii să poată suprinde în continuare jocul luminilor și umbrelor. Tot felul de personaje dubioase săreau acum din asfalt și se repezeau unele la celelalte. Vedea pe fețele lor furie, durere, groază, disperare, răzbunare.

La un moment dat, din jocul acela spectaculos se desprinse o umbră, ca cea pe care o văzuse mai devreme. Umbra se apropie și se întinse alături de ea pe asfalt. Avea fața acoperită, dar destul de repede masca îi dispăru. Era un bărbat a cărui vârstă nu i se putea citit. Figura îi era dominată de un rânjet sinistru ce părea să spună că și-a atins țelul. Stătu așa o vreme și o privi. În tot acest timp mintea ei continua să lucreze. Fața acea, cumva părea atât de cunoscută.

Din noianul de personaje încleștate și însângerate ce i se învârteau prin minte se desprinse până la urmă una. Era acealași bărbat din fața ei, numai că părea mult mai tânăr. Era și el întins într-o baltă de sânge, dar nu era mort. Se târa cu disperare pe podeaua unei camere mari și se uita în toate direcțiile încercând să strige ceva. Suntele nu ieșeau însă și asta părea să îi provoace mai multă durere decât rănile de pe corp.

După zece minute de stat în apa rece corpul începu să îi tremure necontrolat. Abia atunci i se luă valul de pe ochi și văzu ce se întâmplă în jurul său. Stătea întins pe asfaltul umed și la doar câțiva centimetrii de nasul său vedea clar chipul unei femei tinere și foarte frumoase. Chipul ei părea însă să fi rămas suspendat într-o expresie de nebunie. Ochii, buzele, nările nu se mișcau și curând își dădu seama că stătea în fața unui cadavru.

Ochii ei mari și negri îi aduceau aminte de cineva, probabil de fosta sa soție care murise în urmă cu doi ani. A, da... gândul acesta mai limpezii un pic din confuzia care îl înconjura.

Nu va putea probabil să uite niciodată ziua aceea. Pur și simplu se dusese să deschidă ușa și se trezise față în față cu un curier. Nu putuse să îi zărească trăsăturile pentru că purta o geacă mare și ținea pe cap o șapca cu borul enorm ce ascundea aproape totul. Era un pic mirat de ora la care un curier se prezenta la ușa lor, pentru că era aproape zece seara. Îi atrase însă atenția pachetul din brațele acestuia și întoarse capul ca să vadă adresa scrisă acolo, să fie astfel sigur că el era destinatarul.

N-a apucat să facă niciun alt gest. Pachetul s-a prăvălit la pământ și în mâna curierului a văzut un cuțit mare de vânătoare. Lovitura primită în burtă a fost puternică și l-a prăvălit la pământ. A văzut cu coada ochiului cum criminalul s-a repezit în fugă către interiorul apartamentului. De acolo soția sa îl tot întreba cine e la ușă. Era furios că nu putea să scoată niciun sunet și fiecare efort pe care îl făcea îi aducea doar un val de sânge pe gât.

N-a apucat să o vadă pe soția sa murind, dar își aducea aminte de ultimele clipe înainte să își piardă cunoștiința și știa că îi fusese clar că aceasta va muri.

Se trezise din comă două luni mai târziu și nu simțise nevoia să întrebe absolut nimic. Sentimentul de durere pe care încă îl mai simțea în suflet îi era de ajuns ca să fie sigur despre cum se încheiase acel atac brutal.

Când a ieșit din spital singurul lucuru care l-a mai ținut în viață a fost dorința de a-l găsi pe vinovat. S-a dus la poliție și a încercat să afle cât mai multe despre investigația care urmase atacului din apartamentul lor. S-a lovit însă de un zid ciudat. Nu primea nicio informatie concretă și de la un punct încolo părea că eforturile depuse de agenți erau neînsemnate, comparat cu gravitatea întâmplărilor.

A urmat un val de furie teribilă, care i-a adus doar câteva amenzi pentru tulburarea liniștii publice și interdicția de a mai călca în secția de poliție. Cum nu simțea niciun alt motiv pentru care să-și mai trăiască viața își începuse propriile lui investigații. Se folosise de un fost prieten din copilărie care avea ceva legături cu lumea interlopă. Își sacrificase stilul de viață și toți banii strânși că să își facă câteva conexiuni acolo. Agitația sa nu fusese însă în zadar. Curând începuseră să vină și informații. În ultimii ani existaseră mai multe crime ca aceea în tot orașul. Era vorba de un criminal în serie care ataca întotdeauna cupluri și despre care poliția nu avea nicio informație. Se știa doar că își rănea întotdeauna victimele mortal și apoi rămânea câteva minute să le vadă chinuindu-se.

Blocajul de care se lovise în relația cu agenții îi fusese reconfirmat. După ultima crimă, cea a soției sale, resursele poliției pentru investigația respectivă, fuseseră tăiate. Ca și cum toată lumea era convinsă că totul se terminase.

Cu ajutorul unui drogat care ar fi făcut orice pentru o doză, pusese mâna pe dosar. Aflase astfel și identitatea persoanei și totodată sursa valului de liniște așternut peste poveste. Criminalul fusese identificat ca fiind copilul ministrului de interne, ce suferea de multă vreme de niște tulburări mintale grave. Puternicul om politic nu dorise însă să își trimită progenitura după gratii și mușamalizase totul. Copilul său ajunsese astfel doar pe mâna unor psihiatrii foarte cunoscuți.

Tânărul ținea foarte bine minte fiecare detaliu al pozei din dosar. Liniile feței, curbura obrajilor, culoarea ochilor, forma buzelor, toate se regăseau la cadavrul întins pe trotoarul umed. Expresia de groază a victimei îi stingea abia acum setea de răzbunare cu care trăise atâta vreme.

Calendare

Nu i-am înțeles niciodată fascinația pentru calendare. Ce-i drept nici nu s-a chinuit vreodată să-mi ofere vreo explicație mai complexă decât: “îmi plac”. Oricum gândul ăsta m-a chinuit doar în primele luni după ce l-am cunoscut. Apoi am acceptat că pur și simplu asta era situația, iar locuința mea temporară avea să fie plină de modele care de care mai variate.

Fusesem acceptat la mai multe facultăți, însă abia în ultima clipă posibilă m-am hotărât ce oraș să aleg. Astfel că, în momentul mutării, mi-a fost imposibil să mai găsesc un loc în cămin. Norocul meu a fost reprezentat de niște prieteni care mi-au recomandat un apartament foarte convenabil în ceea ce privea chiria. Avea două camere și trebuia să îl împart cu Cristi, un student în anul doi la arhitectura.

Îmi fusese prezentat ca fiind extrem de liniștit și cu mult bun simț. Ce-i drept amicii mei « uitaseră » de obsesia acestuia pentru calendare. Dar, după cum am precizat ceva mai devreme, m-am adaptat rapid la peretii plini cu tot felul de modele colorate, scrise în limbi care mai de care mai exotice și purtând siglele tuturor firmelor posibile de pe lumea asta.

Mai mult, după ceva vreme, am descoperit și avantaje. Nu uitam niciodată de vreun curs, de vreo întâlnire sau de examene. Fără să vreau, eram perfect conștient în ce zi, lună sau anotimp eram.

Uneori părinții mei veneau în vizită și mă întrebau dacă nu mi-era frică de colegul de apartament. Probabil că dacă nu îl știai bine era destul de înfricoșător să îl vezi plimbându-se de-alungul pereților din casă și admirând fiecare element al enormei colecții pe care o strânsese încă din copilarie. Se purta de parcă era într-un muzeu. Mergea cu pași mici, își ținea mâinile la spate și la fiecare exponat se apleca și cerceta cu meticulozitate diverse detalii ce erau interesante doar pentru el.

Exista desigur și ritualul schimbării. La unele calendare filele trebuiau întoarse zilnic, la celelalte se întâmpla lunar. Își punea niște mănuși din cauciuc, folosite în spitale și dădea foile cu foarte mare grijă, astfel încât să nu le producă nici cea mai mică mototolitură. Era o operațiune care dura căteva zeci de minute și nu îmi permiteam niciodată să îl deranjez. Trăiam cu impresia că dacă voi face asta, era posibil să comită o greșeala și să își distrugă prețioasele comori.

Întâmplările care au ramas însă în mintea tuturor au început cam la doi ani și jumătate după ce l-am cunoscut. Pe vremea aceea Cristi se pregătea intens pentru examenul de licență pe care urma să îl dea în vara următoare. Stătea închis în cameră cu zilele și studia intens sau se ocupa de un proiect secret, ce urma să fie elementul cu care avea să intre în lumea bună a arhitecților faimoși. Mă rugase foarte mult să mai arunc din când în când câte un ochi pe calendarele sale prinse de pereții din zonele comune ale apartamentului. În caz că avea de facut o parte a proiectului său care l-ar fi absorbit în totalitate, vroia să fie sigur că filele ar fi fost totuși date.

Îmi lăsase evident și o pereche de mănuși la dispoziție și văzusem pe fața sa o bucurie evidentă dată de faptul că nu comentasem nimic vizavi de această cerință pe care mulți ar fi luat-o în batjocură.

În fiecare seară, pentru perioada care a urmat, mi-am creat și eu un ritual. Când ajungeam acasă, făceam o plimbare destul de rapidă, îmi aruncam ochii pe pereți și verificam dacă totul era în regulă. Se întâmpla foarte rar să fiu eu nevoit să schimb pagina, dar când apăreau astfel de cazuri o făceam cu bucurie în suflet. Nu înțelegeam de ce, dar la sfârșitul turului, când aveam certitudinea că suntem la zi cu datele, aveam un sentiment de control și siguranță

Săptămânile au trecut și la un moment dat am realizat că operațiunea ce dura în mod normal 10-15 minute, ajunsese să-mi răpească mai mult de o oră. Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu cineva, dar întârziasem, fără să fiu nicio clipă conștient că sunt așteptat. Când am realizat acest lucru am stat să analizeze și ce anume atrăgea atenția pe filele acelea. Și atunci am înțeles că nu era vorba de poze sau logo-uri sau mesaje în limbi străine. Era vorba de dată. Mă holbam tot timpul la dată, de parcă aș fi încercat să controlez timpul.

Am râs in sinea mea și m-am gândit că e o prostie și că ar trebui să încetez. Altfel eram sigur că riscam să ajung la fel de ciudat ca și colegul meu de apartament. Le-am spus tuturor prietenilor povestea mea și am râs împreună cu ei despre acele momente ciudate. Chiar dacă în aceleași timp simțeam că într-un fel îi înșelam încrederea lui Cristi, eram convins că asta era singura modalitate de a nu cădea într-o stare de nebunie. Mai mult, am aflat de un alt cunoscut care își căuta coleg de camera și am părăsit apartamentul în care locuisem atâția ani.

Nu i-am motivat decizia lui Cristi, doar i-am spus că trebuie să mă mut. N-a comentat absolut nimic, dar pot să jur că în privirea lui s-a vazut dezamăgirea. Ca și cum găsise pe cineva care-l înțelegea, care nu-l socotea nebun, dar acel cineva se dovedise doar un scamator.

La câțiva ani dupa acele momente am fost invitat de către niște prieteni la o recepție prin care se sărbatorea inaugurarea noului sediu al primariei. Arhitectul era fostul meu coleg de apartament.

Am ezitat. Sentimentul de rușine pe care îl aveam față de el reînviase brusc și îmi șoptea să stau acasă. Eram mai mult ca sigur că va participa și el. N-am fost însă în stare să găsesc vreo scuză convingătoare pe loc și nici să spun adevărul care mă durea. Drept urmare în seara cu pricina mi-am conceput o întreagă strategie de ascuns pe dupa farfuriile de mâncare și pahare și de stat cât mai mult pe la toaletă. Orice, numai să mă poată observa cât mai puțină lume.

Strategia a functionat, nu ne-am întâlnit. Ce-i drept ar fi fost greu. El a stat la masa principală, eu undeva într-un colț. În plus tot timpul în jurul său era agitație și aglomerație. Toată lumea era fascinată de lucrare și se înghesuia să-i pună întrebări.

Când mi-am potolit gândurile paranoice am putut și eu să fiu atent în jurul meu. Interiorul clădirii era inedit și surprinzator. Era plin de linii curbe care se înlănțuiau între ele. Pe măsură ce treceau orele realizam că sunt înconjurat de arcuri, cadrane, limbi de ceas, mecanisme. Nu erau evidente, dar tabloul se contura pas cu pas. Când piesele ți se aranjau în cap și vedeai imaginea de ansamblu, senzația de control al timpului apărea și ea inevitabil.

Mai trăisem odată acea senzație și iarăși am simțit că o iau razna. De jur împrejur însa toți șușoteau același lucru. Dusesera conversațiile pe marginea acestui subiect la nivel de fascinație.

Cristi reușise să-și ducă obsesia la un nivel grandios. Anii de studiu al unui singur lucru îl făcuseră să înțeleagă foarte bine cât de subtil se putea juca cu mintea umana. Am simțit nevoia să ies afară. În drum spre ieșirea din clădire i-am zărit pentru o clipa ochii. Era privirea cu care pe vremuri se uita la calendare de parcă putea să controleze timpul. Acum însă îi studia cu aceeași mare atenție pe oameni. Am inspirat aerul rece, am alergat până la râul aflat în apropiere și instinctual mi-am aruncat cu furie ceasul de la mână în apa aproape înghețată.