Calendare

Nu i-am înțeles niciodată fascinația pentru calendare. Ce-i drept nici nu s-a chinuit vreodată să-mi ofere vreo explicație mai complexă decât: “îmi plac”. Oricum gândul ăsta m-a chinuit doar în primele luni după ce l-am cunoscut. Apoi am acceptat că pur și simplu asta era situația, iar locuința mea temporară avea să fie plină de modele care de care mai variate.

Fusesem acceptat la mai multe facultăți, însă abia în ultima clipă posibilă m-am hotărât ce oraș să aleg. Astfel că, în momentul mutării, mi-a fost imposibil să mai găsesc un loc în cămin. Norocul meu a fost reprezentat de niște prieteni care mi-au recomandat un apartament foarte convenabil în ceea ce privea chiria. Avea două camere și trebuia să îl împart cu Cristi, un student în anul doi la arhitectura.

Îmi fusese prezentat ca fiind extrem de liniștit și cu mult bun simț. Ce-i drept amicii mei « uitaseră » de obsesia acestuia pentru calendare. Dar, după cum am precizat ceva mai devreme, m-am adaptat rapid la peretii plini cu tot felul de modele colorate, scrise în limbi care mai de care mai exotice și purtând siglele tuturor firmelor posibile de pe lumea asta.

Mai mult, după ceva vreme, am descoperit și avantaje. Nu uitam niciodată de vreun curs, de vreo întâlnire sau de examene. Fără să vreau, eram perfect conștient în ce zi, lună sau anotimp eram.

Uneori părinții mei veneau în vizită și mă întrebau dacă nu mi-era frică de colegul de apartament. Probabil că dacă nu îl știai bine era destul de înfricoșător să îl vezi plimbându-se de-alungul pereților din casă și admirând fiecare element al enormei colecții pe care o strânsese încă din copilarie. Se purta de parcă era într-un muzeu. Mergea cu pași mici, își ținea mâinile la spate și la fiecare exponat se apleca și cerceta cu meticulozitate diverse detalii ce erau interesante doar pentru el.

Exista desigur și ritualul schimbării. La unele calendare filele trebuiau întoarse zilnic, la celelalte se întâmpla lunar. Își punea niște mănuși din cauciuc, folosite în spitale și dădea foile cu foarte mare grijă, astfel încât să nu le producă nici cea mai mică mototolitură. Era o operațiune care dura căteva zeci de minute și nu îmi permiteam niciodată să îl deranjez. Trăiam cu impresia că dacă voi face asta, era posibil să comită o greșeala și să își distrugă prețioasele comori.

Întâmplările care au ramas însă în mintea tuturor au început cam la doi ani și jumătate după ce l-am cunoscut. Pe vremea aceea Cristi se pregătea intens pentru examenul de licență pe care urma să îl dea în vara următoare. Stătea închis în cameră cu zilele și studia intens sau se ocupa de un proiect secret, ce urma să fie elementul cu care avea să intre în lumea bună a arhitecților faimoși. Mă rugase foarte mult să mai arunc din când în când câte un ochi pe calendarele sale prinse de pereții din zonele comune ale apartamentului. În caz că avea de facut o parte a proiectului său care l-ar fi absorbit în totalitate, vroia să fie sigur că filele ar fi fost totuși date.

Îmi lăsase evident și o pereche de mănuși la dispoziție și văzusem pe fața sa o bucurie evidentă dată de faptul că nu comentasem nimic vizavi de această cerință pe care mulți ar fi luat-o în batjocură.

În fiecare seară, pentru perioada care a urmat, mi-am creat și eu un ritual. Când ajungeam acasă, făceam o plimbare destul de rapidă, îmi aruncam ochii pe pereți și verificam dacă totul era în regulă. Se întâmpla foarte rar să fiu eu nevoit să schimb pagina, dar când apăreau astfel de cazuri o făceam cu bucurie în suflet. Nu înțelegeam de ce, dar la sfârșitul turului, când aveam certitudinea că suntem la zi cu datele, aveam un sentiment de control și siguranță

Săptămânile au trecut și la un moment dat am realizat că operațiunea ce dura în mod normal 10-15 minute, ajunsese să-mi răpească mai mult de o oră. Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu cineva, dar întârziasem, fără să fiu nicio clipă conștient că sunt așteptat. Când am realizat acest lucru am stat să analizeze și ce anume atrăgea atenția pe filele acelea. Și atunci am înțeles că nu era vorba de poze sau logo-uri sau mesaje în limbi străine. Era vorba de dată. Mă holbam tot timpul la dată, de parcă aș fi încercat să controlez timpul.

Am râs in sinea mea și m-am gândit că e o prostie și că ar trebui să încetez. Altfel eram sigur că riscam să ajung la fel de ciudat ca și colegul meu de apartament. Le-am spus tuturor prietenilor povestea mea și am râs împreună cu ei despre acele momente ciudate. Chiar dacă în aceleași timp simțeam că într-un fel îi înșelam încrederea lui Cristi, eram convins că asta era singura modalitate de a nu cădea într-o stare de nebunie. Mai mult, am aflat de un alt cunoscut care își căuta coleg de camera și am părăsit apartamentul în care locuisem atâția ani.

Nu i-am motivat decizia lui Cristi, doar i-am spus că trebuie să mă mut. N-a comentat absolut nimic, dar pot să jur că în privirea lui s-a vazut dezamăgirea. Ca și cum găsise pe cineva care-l înțelegea, care nu-l socotea nebun, dar acel cineva se dovedise doar un scamator.

La câțiva ani dupa acele momente am fost invitat de către niște prieteni la o recepție prin care se sărbatorea inaugurarea noului sediu al primariei. Arhitectul era fostul meu coleg de apartament.

Am ezitat. Sentimentul de rușine pe care îl aveam față de el reînviase brusc și îmi șoptea să stau acasă. Eram mai mult ca sigur că va participa și el. N-am fost însă în stare să găsesc vreo scuză convingătoare pe loc și nici să spun adevărul care mă durea. Drept urmare în seara cu pricina mi-am conceput o întreagă strategie de ascuns pe dupa farfuriile de mâncare și pahare și de stat cât mai mult pe la toaletă. Orice, numai să mă poată observa cât mai puțină lume.

Strategia a functionat, nu ne-am întâlnit. Ce-i drept ar fi fost greu. El a stat la masa principală, eu undeva într-un colț. În plus tot timpul în jurul său era agitație și aglomerație. Toată lumea era fascinată de lucrare și se înghesuia să-i pună întrebări.

Când mi-am potolit gândurile paranoice am putut și eu să fiu atent în jurul meu. Interiorul clădirii era inedit și surprinzator. Era plin de linii curbe care se înlănțuiau între ele. Pe măsură ce treceau orele realizam că sunt înconjurat de arcuri, cadrane, limbi de ceas, mecanisme. Nu erau evidente, dar tabloul se contura pas cu pas. Când piesele ți se aranjau în cap și vedeai imaginea de ansamblu, senzația de control al timpului apărea și ea inevitabil.

Mai trăisem odată acea senzație și iarăși am simțit că o iau razna. De jur împrejur însa toți șușoteau același lucru. Dusesera conversațiile pe marginea acestui subiect la nivel de fascinație.

Cristi reușise să-și ducă obsesia la un nivel grandios. Anii de studiu al unui singur lucru îl făcuseră să înțeleagă foarte bine cât de subtil se putea juca cu mintea umana. Am simțit nevoia să ies afară. În drum spre ieșirea din clădire i-am zărit pentru o clipa ochii. Era privirea cu care pe vremuri se uita la calendare de parcă putea să controleze timpul. Acum însă îi studia cu aceeași mare atenție pe oameni. Am inspirat aerul rece, am alergat până la râul aflat în apropiere și instinctual mi-am aruncat cu furie ceasul de la mână în apa aproape înghețată.