Taramul sufletelor damnate

Era un loc mare, imposibil de spus cat de mare. Si la fel de greu se putea spune ce forma avea. De fapt, nu forma il definea, ci murmurele care se auzeau. Erau murmure de durere, de spaima, de singuratate, de regret si toate copleseau acest loc. Sufletele damnate pluteau ca intr-un ocean agitat incercand sa isi gaseasca linistea, insa nu faceau decat sa se alimenteze reciproc cu amintirea tragediilor prin care trecusera.

Singurul care statea semet si neatins de toate astea, era el, Gardianul. Statea drept, in fata portilor mari din mijlocul acestui taram, facandu-si datoria inca de la inceputuri. Avea grija ca de fiecare data cand venea un suflet nou si portile se deschideau, sa-si ridice halebarda impresionanta si sa-i impiedice pe ceilalti sa scape. Era singurul pe care murmurele nu-l impresionau, ba din contra ii dadeau forta sa continue. Le simtea tulburarea inca din momentul in care treceau pragul si asta il facea sa se simta bine.

Avea rare momente in care nu era ocupat cu trecerea dintre lumi, iar pe acelea si le umplea privindu-i pe toti cum rataceau ingroziti cautand o cale de salvare. Ii mai vedea pe cate unii care pentru cateva clipe intelegeau ca ii asteapta o eternitate de durere, insa cumva ramasite ale spiritului lor uman trezea un fel de speranta si iarasi isi incepeau cautarea. Asta il facea fericit pe Gardian. Orice moment de speranta, insemna unul si mai profund de dezamagire ceva mai tarziu.

Le stia tuturor povestile si ii era foarte clar ca suflete damnate vor exista intotdeauna. Uneori se gandea ca cei vii si-ar fi schimbat viata daca ar fi stiut de acel loc, dar apoi alunga acest gand si isi dadea seama ca nu avea de ce sa-si faca griji.

De la un punct incolo, usa ramase insa inchisa. Initial nu dadu atentie, pentru ca rareori mai erau astfel de momente. Apoi insa timpul acesta se prelungi, mult mai mult decat de obicei. Rabdare avea, dar nu infinita si cumva sunetul pe care il faceau sufletele incepu sa devina usor deranjant. La inceput a crezut doar ca acestea devenisera ceva mai zgomotoase, insa treptat realiza ca incepea sa imprumute din starile lor. Simtea oare groaza? Nu-i era clar.

Brusc usa se deschise. Alunga repede orice gand si isi propuse sa savureze momentul. Ce-i drept, nu intra decat un suflet mic, amarat si lipsit de orice vlaga. Nu-si  batu insa capul cu asta, era fericit ca lucurile reveneau la normal.

Gresise insa. Timpul trecea iarasi si portile ramaneau inchise. Totul devenise si mai apasator decat inainte. Printre cei ce e gaseau aici, aparu la un momendat o stare stranie. Nu stia sa o defineasca, insa nu o mai simtise niciodata pana acum. Si pentru prima data, in existenta sa, isi lua halebarda, isi parasi locul si incepu sa pluteasca printre suflete, ca sa caute sursa acelui nou sentiment care cumva il deranja teribil.

Pluti multa vreme si in tot acest timp simtea ca lucrurile se schimbau. Nu putea insa sa isi dea seama cum. Cert e ca se apropia usor de locul din care izvora acea stare noua. Ajunse intr-un final acolo si il vazu. Era sufletul acela mic si plapand. Sau cel putin asa fusese la inceput. Acum radia a ceva nou. Si intelese ce era: putere. O clipa ramase nemiscat. Aceasta stare ar fi trebuit sa o aiba doar el, nu un suflet chinuit de neimplinirile vietii. Se dezmetici rapid si stranse puternic halebarda. O indrepta catre cel nou, insa ceva neasteptat se intampla. Brusc milioanele sau poate miliardele de suflete se intoarsera toate catre el si toti ii vorbira ca la un semn:

-          Eu sunt Vrajitorul Sufletelor. De acest taram nu mai e nevoie. Acum eu am nevoie de aceste spirite. Energia lor imi apartine.

Vorbele bubuiau, insa Gardianul isi gasi puterea sa se repedea catre Vrajitor. Nu il atinse insa, pentru ca din spate, unul dintre suflete se repezi drept in el. Era chiar al lui.

Si acum isi aminti. Era un baiat de sase ani. Fusese primul suflet damnat care coborase aici si pentru asta i se daduse privilegiul sa fie Gardianul. Numai ca privilegiul murise.

Acum era doar un baiat de sase ani fata in fata cu cele mai mari cosmaruri ale lumii. Sufletele il inconjurau si ii transmiteau durerea lor. Vocea se auzi din nou:

- Eu o sa plec cu toti. O sa ramai doar tu si tulburarea lor pentru eternitate.