Manual de economie aplicata la fabrica de hartie igienica

Maronesti era una dintre cele mai de succes localitati din tara. Fabrica de hartie igienica oferise locuri de munca pentru majoritatea cetatenilor. Era centrul economic al micului oras de munte.

Pentru multa vreme, lucrurile mersesera foarte bine pentru toata lumea. Din pacate, intr-o vara s-a auzit de zvonul unei crize economice. Pentru cetatenii din Maronesti, stirile pe care le auzeau referitor la tema respectiva nu insemnau mare lucru. Singurul pe care l-a marcat insa perspectiva unor blocaje la nivel macro si micro economic a fost domnul Trei-Straturi, patronul maretei intreprinderi.

La fel ca si restul cetatenilor, nu intelegea absolut nimic din ceea ce se intampla. Diferenta era insa ca, pozitia pe care o avea in calitate de lider al comunitatii, il obliga sa ia atitudine. Sau cel putin asta ii spusese la o reuniune de familie, nepotul sau, Chifteluta Vin-Varsat. Acesta era un vasnic absolvent al Facultatii de Stiinte Politice. Prin vasnic o sa va rog sa intelegeti ca taica-su oferise suficient de multa spaga, astfel incat Chifteluta obtinuse diploma de absolvire. E drept, decanul facultatii a simtit o mare strangere de inima cand i-a inmanat-o, dar amintirea Jeep-ului adus cu mari eforturi de catre domnul Vin-Varsat senior, l-a facut sa-i tremure usor manuta si sa scape pana la urma foaia de hartie cu numele proaspatului absolvent.

In calitate de cel mai educat membru al familiei, Chifteluta a simtit nevoia sa inceapa un proces de impartire de sfaturi. Dat fiind profilul facultatii pe care il absolvise, a inceput sa se implice in toate aspectele vietii membrilor familiei. Primul pe lista a fost unchiul sau, domnul Trei-Straturi, fiind convins ca nepotul sau avea doar idei minunate pe care le acumulase in cei patru ani de educatie inalta. Pe junior il ajuta foarte mult si vocabularul extraodinar. Nu avea idee ce insemnau mai mult de jumatate din termenii pe care ii folosea, dar sesizase ca toti ramaneau cu gura cascata.

Prima concluzie pe care a tras-o din analiza fabricii unchiului sau, a fost aceea ca “rata de profitabilitate poate fi marita daca se reduce marja de cheltuieli cu personalul, pentru a atenua efectele posibilei crize care ar fi dus probabil la reducerea consumului”. Pe scurt l-a pus pe proprietar sa reduca salariile.

Acesta, folosindu-se de stirile apocaliptice pe care le prezentau posturile de televiziune, si-a pus fata de la personal sa opereze reducerea. Tanti Maria teoretic ar fi trebuit sa faca o analiza impreuna cu Costica de la contabilitate, drept pentru care s-au intalnit la o sedinta in doi. Sedinta s-a desfasurat pe parcursul a doua sticle de 1 litru de palinca de prune, culese cu un an inainte de socrul specialistului in finanate. La finalul sesiunii, cei doi s-au gandit ca 55%, respectiv taria bauturii, suna bine ca si reducere de salariu.

Vestea a picat ca un soc in mijlocul angajatilor, iar Marinel Coasa-de-Fier, auto-proclamatul sef de sindicat, a hotarat decretarea grevei. Dupa jumatate de ora in care a explicat ce inseamna “decretarea grevei”, toti angajatii s-au oprit din lucru. Apoi s-au strans in fata fabricii si au inceput sa protesteze. Protestele au crescut in intensitate pe masura ce se lasa seara, venea racoarea si sotiile protestatarilor veneau cu de-ale gurii, adica in principiu bautura.

Domnul Trei-Straturi a hotarat sa se tina tare pe pozitie, insa la fel au hotarat sa faca si angajatii. Problemele au inceput sa apara dupa cateva zile, cand hartia igienica a inceput sa dispara din stocul fabricii si apoi inevitabil din stocul magazinelor, restaurantelor, carciumilor si caselor.

Daca cetatenii se mai descurcau in intimitatea propriilor locuinte cu igiena anumitor zone corporale, cand se gaseau in alte locuri intampinau probleme extraordinar de mari. Primele au suferit restaurantele si carciumile. Convinsi ca excesul de alcool si mancare poate avea efecte tulburatoare, locuitorii din Maronesti au hotarat sa stea mai mult pe acasa.

Apoi magazinele de alimente au fost si ele lovite. Consumul s-a redus mai ales printre cei care munceau. De teama unor bolboroseli la stomac se hotarasera sa nu mai serveasca micul dejun si pranzul, pentru a evita evenimente de rusine la serviciu.

Turismul a murit si el destul de repede. Statisticile de la primarie vorbeau inaintea grevei de trei turisti anuali care veneau sa vada o fanta despre care legenda spunea ca fusese intemeiata de un mare domnitor. Legenda nu spunea si care era acesta. Cert e ca, o data cu criza de hartie igienica cei trei au disparut de pe harta economica a localitatii. Drumul pitoresc din oras pana la fantana dura mai mult de cinci ore si nimeni nu risca sa popseasca pe dupa boschetii de pe marginea cararii fara pretioasa hartie.

Asa cum era normal, dezastrul din turism a nenorocit-o pe tanti Florica, care avea o camera de inchiriat in care stateau cei trei turisti statistici. Iar efectul de bumerang a dezechilibrat si stana lui nea Ion, de la care aceasta se aproviziona in perioadele de “boom” de vizitatori.

Stana lui nea Ion a lovit mai departe in pet shop-ul ce vindea caini ciobanesti, iar acesta in uzina de aduna resturi de oase stranse langa groapa de gunoi.

In fine, chiar si pentru orice fin observator lantul acesta al slabiciunilor era foarte greu de urmarit, deoarece legaturile comerciale intre toti membrii oraselului fusesera extrem de stranse.

Totul s-a terminat intr-o marti. In ziua respectiva, sotia liderului sindical a consumat inainte de a pleca la piata o cantitate exagerata de iaurt. Combinatia cu porumbul fiert pe care il gatise in dimineata respectiva a dus la oarece tulburari digestive. De teama rusinii publice, respectiv eliminarea nevoilor intr-un loc lipsit de hartie igienica, domna Coasa-de-Fier a grabit procesul de achizitie a alimentelor necesare gospodariei. In graba sa a neglijat culoarea putin nenaturala a carnii pe care o cumparase pentru sotul sau.

Graba gospodinei a rezultat intr-o diarie cumplita a lui Marinel. Doua zile acesta s-a sters la fund cu foi din caietele baiatului sau, elev in clasa a sasea la scoala din localitate. Zona devenisa insa sensibila si foile tari si lucioase nu faceau decat sa raneasca si mai tare. Cand si-a revenit cat de cat, a iesit in mijlocul grevistilor si “a decretat victoria patronatului asupra sindicatului”. Niciunul n-a inteles nimic, dar pentru ca erau injurati deja de prea multi vecini, muncitorii s-au intors la locurile lor din fabrica.

Domnul Trei-Straturi, intre timp, incepuse sa isi faca probleme vizavi de sfaturile pe care i le daduse nepotul sau. Acesta ajunsese la inchisoare, pentru ca fusese prins la granita cu o cantitate destul de mare de cocaina. Cu fata-i inocenta pretinsese ca e creta pisata. Din pacate, tatal sau nu a avut suficient de multa influenta pentru a falsifica rezultatele analizelor de laborator. Astfel, Chifteluta ajunse curand intelectualul preferat al unui malac din penitenciar. Statea in fiecare zi pe genunchi extrem de lati ai acestuia si ii dadea citate din mari personalitati ale lumii, in timp ce era magaiat tandru pe capsor.

Cum nepotul iesise de pe lista sfatuitorilor, angajatii au fost reprimiti pe acelasi salariu. Norocul a fost totodata si de partea lui Costica si a lu’ Tanti Maria, care au facut o noua sedinta de degustare pentru reintregirea salariilor.

Ei bine, cu totii va ganditi la un happy end... ce sa zic... Ghinion!!! Profitand de lipsa de activitate a fabricii, nisa de piata ce fusese lasata descoperita pentru o scurta perioada, fusese de fapt rapid acoperita de un producator asiatic care venise oricum cu preturi la jumatate.     

Fochistu’

Imediat ce l-am sesizat mi-am amintit de el. Si el ma vazuse, de asta sunt sigur, insa nu avea cum sa ma recunoasca.

Ne cunoscusem in urma cu mai bine de 20 de ani. Eram amandoi copii si ne faceam de cap in gasca din spatele blocurilor. Fochistu’ era singurul dintre cei zece sau doisprezece baietandrii care statea la casa. Parintii lui aveau o constructie destul de mare exact acolo unde se terminau blocurile, la marginea orasului. Dupa casa lor era camp. Alergam cu totii pe acolo speriind stolurile de pasari si batand toata ziua mingea. Uneori trageam prea tare in ea si se oprea in malul de langa rau. Ne opream si noi din alergat si incepea balaceala. Uneori mai veneau vecini de prin alte cartiere, tot asa de la marginea orasului si isi aduceau vacile la pascut si la adapat. Iarba se gasea din belsug pe ambele maluri. Era de un verde bogat si animalele infometate se repezeau in ea. Ne opream cateva clipe din balaceala se la ascultam mugetele de placere si apoi continuam cu distractia in apa.

Fochistu’ isi capatase porecla de la trenuletul pe care il primise cadou la o zi de nastere. Era cel mai tare cadou care fusese facut vreodata in gasca noastra si toata lumea fusese de acord ca porecla respectiva i se potrivea cel mai bine. Nu stiam nici unul dintre noi exact ce facea un fochist dar avea o rezonanta de persoana importanta si respectata. Cam asa statea treaba si cu prietenul nostru care se lauda tot timpul cu placerile pe care i le faceau cei doi parinti. Mancase chestii de care nu auzisem niciodata, avea haine cumparate din magazine in care nu calcasem si primea lucruri pe care in mod normal le-am fi vazut doar la televizor.

Uneori cand gura il lua pe dinainte ii vedeam cei doi dinti foarte plati din fata din cauza ca buzele i se tuguiau intr-un mod ciudat. Am avut o tentativa sa-i pun porecla de viezurele, insa ceilalti copii m-au ignorat. Le era frica ca il vor supara si isi vor pierde privilegiul de a se bucura cu jucariile neobisnuite pe care le aducea uneori Fochistu’.

Intr-o toamna ceva nou s-a petrecut la noi in localitate. A falimentat fabrica in care lucra aproape un sfert din populatia orasului, inclusiv tata. La vremea aceea nu am inteles ce era acela faliment si nici delapidare. Acesta era un termen pe care tata il tot folosea cand venea vorba de unul dintre directorii fabricii, domnul Groapa, parintele amicului nostru Fochistu’.

Am inceput insa sa vad efectele cu ocazia primului Craciun. Iesisem toti afara sa ne batem cu zapada si doar unul nu se plangea ca nu primise cadou. Fochistu era trist din cauza ca avionul pe care si-l dorise era rosu, nu albastru asa cum ceruse el. Drama lui nu avea mare sens pentru restul, dar cumva eram cu totii bucurosi ca nici macar el nu era cu totul fericit la acele sarbatori.

Mai tarziu o noua tragedie l-a lovit. Parintii lui vroiau sa se mute intr-o alta localitate. Nu era suparat ca se despartea de noi, in schimb era total revoltat din cauza ca locul in care mergeau era unul friguros. Ani mai tarziu am aflat ca se mutasera intr-o statiune la munte, domnul Groapa investise in turism si cumparase si o casa acolo care valora cam cat toate apartamentele noastre la un loc.

Intre timp lucrurile incepusera sa o ia razna acasa. Ai mei se certau tot mai des din cauza banilor. La un moment dat mama s-a imbolnavit si au trebuit sa o interneze. Nu mi-a explicat nimeni unde au dus-o, cert e ca atunci cand s-a intors era schimbata. Era politicoasa, dar nu mai era blanda, era frumoasa, dar nu mai era gingasa, facea mancare gustoasa, dar nu mai gatea cu suflet, spala si calca, dar noaptea ma zgariau cearsafurile.

Si acum… acum l-am reintalnit pe Fochist. Si tot ceea ce imi doresc este un motiv. In momentul in care am navalit cu banda in banca, seful nostru a urla la clientii trantiti la pamant ca pe timpul desfasurarii jafului nu avem nevoie decat de un singur motiv ca sa tragem.

Ma uit insistent la el si il vad cum se pipaie pe buzunarul de la pantalonul de stofa cumparat de la unul dintre cei mai scumpi designeri. Are celularul acolo si cred ca incearca sa il scoata. Sub masca neagra groasa nimeni nu imi vede fata. Nu ma mai intereseaza ce se intampla cu jaful, insa ranjesc a razbunare asteptand momentul in care isi va scoate telefonul. Am tras siguranta de la pistol si ma gandesc la mama.

O altfel de razbunare

E cea mai cumplita zi pe care am trait-o vreodata. Simt toata furia si toata ura drept in ceafa. Ma apasa si capul imi vajaie cumplit. Toti oamenii care ma irita in general parca s-au transormat si sunt de zeci de ori mai prosti, mai stupizi, mai obositori. As strange de gat vecini, colegi, participanti la trafic... in fine lista e lunga. Numai ca, spre deosebire de alte dati, acum nu mai pot trece peste toate astea. Se cumuleaza toate in zona aceea din spatele capului care imi impunge creierul din ce in ce mai rau.

Ma plimb haotic pe strazi si incerc sa scap, dar nu se imbunatateste absolut nimic. Nu ma ajuta aerul rece al diminetii, ciripitul imbecil al pasarelelor sau mirosul banal al florilor.

Deodata imi apare in fata un individ. Semana cu cineva si totusi nu semana cu nimeni. Este si inalt, dar si scund. As putea zice ca e gras, dar cumva imi pare ca e si slab. Daca ma uit mai bine il banuiesc sa fie femeie. Sau poate ca nu...

Ma vede ca ma uit ciudat si imi spune pe un ton de smecheras de cartier:

- Fratele meu, ai vrea sa te razbuni?

- Poooftim?! Cine esti? Ce dracu’ vrei de la mine?

- Iti dau posibilitatea sa te razbuni. Pe oricare dintre ciudatii aia din capul tau, vei putea, cel putin astazi, sa-i pui in orice cadru vrei. Sa-i faci practic sa sufere pentru ca si ei te fac sa suferi. Poti sa-ti folosesti imaginatia oricum vrei.

Incerc sa-i dau un cot in gura nebunului dar ia-l de unde nu-i. Am apucat sa inchid doar o secunda ochii in timp ce vorbea si l-am pierdut. In fine, da-l in masa si pe asta.

Ma trezesc ca, bananaind hai hui pe starzi am reusit sa ajung in fata blocului in care locuiesc. In fata usii troneaza baba de o suta de kilograme de la trei. N-am timp sa fac manevra de evitare ca ma vede.

- Domnu’, domnu’ dumneavoastra nu sunteti revoltat?

In mintea mea stiu ca sunt foarte revoltat, dar probabil avem motive diferite. Evident imi ignora privirea disperata si continua:

- Dobitocul ala de administrator vrea sa mai lase inca caldura. Nu se poate domle’, e prea mare intretinerea.

Pe masura ce lista de invective la adresa administratorului devine tot mai lunga imi aduc aminte cum in fiecare seara o vad cu un pet de 2 litri de bere. Calculez si realizez ca daca ar reusi sa bea macar o data la doua zile, ar acoperi fara nicio problema cheltuielile.

Vad un lat cum i se strange in jurul gatului... ba nu... ar fi prea usor. Cum ar fi daca ar fi goala, pe un platou de gheata extrem de alunecoasa. O vad cum tremura de frig si de jur imprejurul platoului e plin de sticle de bautura. Isi doreste sa ajunga la ele, sa se incalzeasca, dar gheata aluneca atat de tare incat nu se misca nici macar un centimetru.

Pacat ca e doar un vis. Dar stai...

Brusc sunt in tribunele unui patinoar. Sunt singurul spectator si scaunul este extrem de confortabil. In mijlocul arenei, pe o gheata extrem de alunecoasa, e babaciunea. La dracu’ n-ar nicio haina pe ea. Evident toata zona este inconjurata de sticle de coniac, din cel mai fin si mai scump.

Se poate oare sa fie adevarat? Individul ciudat a avut dreptate? Dar oare ce naiba mi-a zis? Cat pot sa ma bucur de toate astea? Ce bou sunt ca l-am ignorat !

Totusi… sa nu pierd momentul. Vecina se agita ca o furnica in mijlocul unui lac. Spectacolul este total.

Abia dupa vreo zece minute revenim la realitate. Ma uit la femeie si are cea mai lunga fata din lume. Se vede clar in privirea ei ca a fost in visul meu.

Sunt in delir. Plec de langa ea fluierand, convins fiind ca tocmai am inceput cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

Sunt la volan si dau sa intru intr-o intersectie. Vad clar semnul de prioritate, dar ceva ma indeamna totusi sa ma uit si in stanga.

Acolo o vad. E scunda, creata si cu ochelari tip “fund de borcan”. Abia se vede, pentru ca si-a dat scaunul pe spate ca profesionistii. Strange tare de volan, pentru ca in ciuda aparentelor este sigur speriata de bombe. Nu se uita decat in fata si rateaza cu succes semnul de “cedeaza trecerea”. Claxonez, sperand sa fac putina educatie si indrept degetul catre semnul pe care l-a ratat.

Realizeaza ce a facut, dar oroare... se sperie de propriai neatentie, isi ridica mainile de pe volan si le pune la gura. Masina continua sa ruleze. Din fericire cu viteza mica si astfel nu produce nicio paguba desi soferita este pierduta in alte sfere.

I-as face volanul papion la gat. Ohhh… nu… am alta idee.

Suntem intr-o hala mare. E plina de semne de circulatie. Usile sunt blocate si are voie sa scape de acolo doar daca le ghiceste pe toate. A... o mica mentiune nu mai are ochelarii pe fata. Arata si se misca ca o cartita. Panica a curpins-o si pipaie disperata toate bucatile de metal, dar nu e in stare sa nimereasca niciuna. Normal as zice. Daca le-a ignorat toata viata de unde naiba sa le cunoasca.

Ne distram zece minute (cel putin eu), dupa care o las interzisa  la volan in mijlocul intersectiei. Toata lumea o claxoneaza si nu intelege daca ceea ce i s-a intamplat a fost real.

Exact cand parchez masina in fata cladirii de birouri in care imi duc existenta zilnica il vad. Este el, domnul politist care se ocupa de ridicatul masinilor parcate neregulamentar. Acum se ocupa de o astfel de situatie. Partea oribila este ca in masina, proprietarul si-a lasat cei doi copii cat timp da o fuga sa isi plateasca facturile. Pe politist nu il impresioneaza deloc cei doi minori si da ordin ca masina sa fie ridicata cu tot cu copii inauntru. Lumea striga disperata la omul care sta la coada.

E timpul sa mai oferim o lectie. Sa-i zicem “sergent pe Marte”. Ei bine da, l-am pus pe Marte. Nu i-am luat posibilitatea de a respira. Pur si simplu e singur si in jurul sau este o imensitate de teritoriu total necunsocut. Se uita ca o furnica la elefant si in ochi nu i se mai citeste nimic din importanta pe care si-o dadea cu doar cateva clipe in urma.

Evident dupa zece minute ne intoarcem. Dar ma simt bine. Sunt sigur ca l-am deteriorat nitel.

Zece etaje mai tarziu ma lovesc de unul dintre colegi. Le explica unor angajati mai noi importanta critica a respectarii nu stiu carui tip de carater din nu stiu ce soft de scriere pe calculator care este in concordanta cu valorile brandului. Dupa ton pare ca acest aspect al muncii lor este aproape pe aceeasi treapta cu descoperirea tratamentului pentru cine stie ce boala rara. Fraierii stau si il asculta cu gura cascata, convinsi fiind ca daca vor respecta indicatiile stupide vor ajunge directori de departament in maxim un an.

As vrea sa-l striveasca liftul, dar nu stau mult pe ganduri si il trec pe modul spalat toalete cu periuta. Imaginea e de pomina. O sa o port cu mine toata viata.

Orele au trecut pe nesimtite. A fost o zi dementiala si pot spune cu mana pe inima ca sunt fericit. Sunt acasa, in fata blocului. Brusc dau nas in nas cu personajul care mi-a facut acest cadou.

- Ei, cum te simti?

- Bestial. Mi-ai facut cel mai tare cadou din viata.

- Mda... insa din pacate a venit vremea sa platesti.

- Poooftim?! Dar n-ai zis nimic de genul asta.

Ma gandesc apoi la orele de religie, la care din pacate n-am prea fost atent si zic dezamagit:

- Probabil ca ar fi trebuit sa profit de ocazie sa aduc cateva clipe de bucurie unui orfan sau unui cersetor, nu?

Si din nou ma gandesc la orele de religie. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa nu pacatuim, de ce a inventat pacatul ? Doar El ne-a creat… stia ce ne poate pielea.

Imi intrerupe insa gandurile :

- N-are nicio legatura. Crede-ma ca pe tuta aia ochelarista si eu simteam nevoia sa o dau cu capul de asfalt.

- Si atunci?

- Vei plati nu pentru ca esti razbunator, ci pentru ca esti arogant.

- Arogant, eu? Mi-au fost reprosate multe in viata, asta sigur nu.

- Ai avut puterea sa faci ce vrei. Si nu m-ar fi deranjat daca ii bateai, daca ii spanzurai, daca ii treceai prin acid. Dar nu... tu ai vrut sa le dai o lectie. Ai vrut sa-i schimbi.

Ce sa-i zic. Are un pic de dreptate. Nu m-ar fi deranjat daca tembelii aia s-ar fi transformat un pic.

- Crezi oare ca un pic de putere te transforma in cine stie ce divinitate? Crezi ca nimicul asta pe care ti l-am dat iti da tie dreptul sa intorci lumea cu susul in jos. Ia uita-te nevolnicule un pic. N-ai schimbat nimic.

Si brusc vad imagini ca pe un monitor. Baba de la trei are acum doua sticle la subrat, politistul tocmai a ridicat o masina parcata corect, soferita a facut un accident, iar colegul meu scrie un mail in care isi aroga proprietatea unor idei pe care stiu clar ca le-a furat de la altii.

Se uita la mine si din ochi par sa-i scapere flacari:

- Esti patetic!!!

Ma gandesc cu groaza la ce ma asteapta. Dintre toate temerile mele, in cap imi vin acum doar fobia de gandaci si scarba fata de supa de galusti. Sunt aproape convins ca o sa ma puna intr-o oala de supa de galusti, in care colcaie taratoare. Oribil!!! Deja simt ca mi se taie respiratie.

In schimb personajul ciudat se da un pas in spate si imi spune razand ironic:

- As fi avut posibilitatea sa-ti schimb viata, oricum ti-ai fi dorit tu. Pedeapsa ta va fi aceea ca vei trai toata viata stiind acest lucru, dar nu vei putea face nimic in acest sens. Vei fi mereu alaturi de baba schizofrenica, politistul nesimtit, soferita neatenta, colegul parsiv si alte cateva persoane speciale, facute exact pentru tine.

Benjamin 2021

- Capitanul John B. Corner o sa fie pilot.

- L-am vazut la televizor. A facut o multime de zboruri pentru NASA.

- Da, dar acum am pus eu mana pe el, draga. Doar ti-am spus ca am atat de multi bani, incat imi permit ce e mai bun.

Benjamin Fuentes isi mangaia burta in timp ce se lauda in fata unei tinere domnisoare ce parea de doua ori mai scunda si mai slaba decat el. Pentru bogatasul cu origini englezesti si columbiene nu conta asta. Era atat de sigur ca marimea conturilor sale ar putea rezolva orice problema incat nu-si facea nicio grija ca tanara animatoare din fata ar putea ajunge oricand in patul sau.

Deocamdata insa nu il preocupa atat de tare acest lucru. Mai erau doar cinci ore si nava turistica Benjamin 2021 avea sa faca primul zbor spatial de agrement. Investise aproape douazeci de miliarde de dolari in nebunia asta si in sfarsit visul sau avea sa fie dus la indeplinire. Cumulase cu frenezie timp de aproape cincizeci de ani bani fara sa regrete nimic din ceea ce facuse. Acum, in sfarsit, grandiosul proiect la care se gandise inca din momentul in care copil fiind, vindea reviste SF la colt de strada intr-un cartier sarac, era gata de lansare.

In prezent cei mai mari bogatasi ai lumii se gaseau pe portul spatial construit special pe malul Marii Mediterane, aproape de Monaco. Totul fusese planificat si construit cu atat de multa grija la detalii si la lux incat acum nu-i mai ramasese de facut decat sa apara in mijlocul lor si sa le citeasca in ochi admiratia. Isi facuse loc cu greu in aceasta lume, iar acum era zeul lor.

Complexul cuprindea printre altele o cladire de aproape o suta cincizeci de metri din beton si sticla. Aici se gasea centrul de comanda, la nivelurile inferioare. In partea de sus erau cateva apartemente luxoase care ii adaposteau pe oaspeti. Intr-unul dintre ele se desfasura acum o petrecere menita sa celebreze iminenta plecare.

Capitanul John Corner statea la una dintre mese si se uita insistent la ceasul de la mana. Astepta cu nerabdare sa paraseasca acest loc si sa inceapa pregatirile pentru decolare. Se saturase de intrebarile tampite pe care i le adresau toti. Stia ca in contract avea o clauza prin care era obligata sa se poarte ca o gazda perfecta cu viitori oaspeti ai navetei spatiale, dar superficilitatea bogatasilor alora il adusese in pragul disperarii.

Stia foarte bine toate zvonurile despre Benjamin Fuentes si felul in care acesta isi facuse banii, dar nu avusese ce sa faca. Trebuise sa-si vanda sufletul diavolului atunci cand aflase ca tatal sau suferea de o forma rara de cancer a sangelui. Costul tratamentului ar fi depasit cu mult veniturile pe care le avea ca si angajat NASA. Ce-i drept, nu putea sa nege nici celelalte beneficii ale noii lui slujbe. In urma cu doua saptamani, inainte sa vina pe platfoma, participase la cateva evenimente pe care finantatorul le organizase ca sa promoveze proiectul. Acolo, cateva dintre fetele ce apareau inevitabil unde era rost de bani multi, pusesera ochii si pe el. Chiar daca nu erau genul lui, ii placea atentia pe care i-o acordau acestea.

Ann Mei fusese insa cireasa de pe tort. Era diferita de celelalte. Era plina de gingasie si parea interesata si de alte subiecte in afara de ultimele creatii din moda sau cele mai noi modele de masini. Isi petrecuse cu ea doar doua nopti, dar ce nopti. Abia astepta sa se intoarca din misiunea asta de rahat in care trebuia sa fie mai mult dadaca si sa o caute. Mica chinezoaica fusese foarte misterioasa si nu aflase foarte multe despre ea. La final se alesese cu o carte de vizita aproape goala. Avea acolo doar o adresa de mail. Era oricum suficient, pentru ca avea deja in minte o tona de lucruri pe care ar fi vrut sa i le spuna si cu care era convins ca urma sa o impresioneze.

Intr-un final se facu ora la care trebuia sa se prezinte la centrul de comanda. Isi ceru scuze de la toata lumea cu un zambet fortat si aproape se repezi la liftul ce il ducea departe de oamenii aceia cu care simtea ca nu are absolut nimic in comun. Oricum trebuia sa inarmeze cu rabdare. In scurt timp avea sa-i reintalneasca si intrebari stupide de genul “din spatiu se vede si castelul meu oare?” aveau sa reinceapa.

Gandurile ii fura intrerupte de Marcel Bennoit, seful echipelor de securitate din portul spatial:

- Ce faci capitane? Nu arati foarte bine.

- M-au zapacit astia cu intrebarile lor.

- Te cred, n-au nici cea mai vaga idee cat de complicata e toata povestea asta.

- Nici tu nu arati extraodinar. Zici ca ai alergat la maraton.

Bennoit inspira adanc si raspunse:

- Da, facem verificari intr-una. La cate amenintari s-au primit, nu ne permitem sa scapam absolut nimic.

- Cum se numeste gruparea aceea care a postat acele clipuri ingrozitoare pe internet.

- « De veghe pentru omenire ».

- Ce nume ciudat, spuse ganditor capitanul.

- Liderul lor, Igor Ivanov, este un nebun. Vrea sa distruga acest proiect. Sustine ca aruncam cu banii aiurea.

- Nu poti sa zici ca nu e adevarat, Marcel.

- Ba da, este. Dar nebunul ala nu-si da seama ca ingamfatii astia si visele lor ciudate creeaza locuri de munca.

Se auzi un tiuit puternic.

- Capitane am ajuns la nivelul centrului de comanda. Aici tu cobori. Lasam discutia asta pe alta data.

- Abia astept cand ma intorc. Cred ca s-ar potrivi si o sticla de whisky.

- Ti-ar prinde bine un pahar si acum, poate iti mai dispare paloarea din obraji, capitane.

- As vrea eu, dar n-am voie. Te las!

Trei ore mai tarziu, putinii jurnalisti si cameramani care primisera permis de acces, se uitau inmarmuriti la naveta impresionanta ce se afla pe rampa de lansare. Era diferita fata de oricare alta ce fusese trimisa in spatiu pana atunci. In primul rand era mult mai mare decat celelalte si asta pentru ca Benjamin Fuentes nu economisese niciun ban de-al sau sau de-al celorlalti investitori, in dorinta de a asigura confort maxim.

Brusc in partea inferioara a aparatului se declansa o valvataie puternica si toata zona se umplu de un fum gros. Naveta incepu sa se ridice. Toti cei ramasi la sol se uitau cu gura cascata la decolarea impecabila a navetei.

In cabina pilotului, capitanul John Corner incerca sa se uite atent la beculetele de semnalizare. Durerea de cap care crestea in intensitate de mai multe ore parea sa fi ajuns la un nivel de nesuportat. Orgoliul il facuse sa nu mentioneze nimic cat timp se aflase la sol, insa acum ochii pareau sa ii joace feste si ii era extrem de greu sa urmareasca semnalele de pe consola de zbor. Decolarea se realiza automat dar in curand era nevoie de aportul sau.

Intoarse capul catre copilot si vru sa ii transmita prin statie sa preia toate comenzile. Acesta zacea insa cu capul rasucit intr-o pozitie nefireasca si din gura ii iesea o spuma verzuie. Capitanul incerca sa isi adune fortele ca sa transmita un mesaj la sol, dar era prea tarziu. I se paru ca toate luminitele de pe bord sunt aprinse si incepu sa apese in disperare toate butoanele pe care mai era in stare sa le vada.

La sol nimeni nu intelegea nimic din ceea ce se intampla. Primeau tot felul de mesaje de avertizare si nimeni nu raspundea in cabina pilotilor. Naveta parea sa nu aiba nicio problema si totusi comenzile pe care le dadea capitanul pareau total haotice. La un moment dat vazura naveta intorcandu-se cu viteza catre suprafata linistita a marii. Impactul se produse cu violenta si in doar cateva secunde apa era cuprinsa de un incediu distrugator. Aparatul se desfacuse in zeci de bucati si coloane de fum acopereau toata zona.

La cateva sute de kilometri distanta, intr-o camera de hotel din Paris, o chinezoaica micuta de statura se uita la televizor cu zambetul pe buze. Langa ea se gasea un laptop si din cand in cand dadea “reincarcare” pe o pagina de internet asteptand sa apara mesajul gruparii pe care o conducea de ani de zile. Ii parea un pic rau de moartea lui John. Chiar daca era plin de el, nu avea totusi nimic in comun cu tintele ei. Oricum nu mai conta, era doar o victima colaterala. Lovitura pe care o daduse avea sa atraga atentia asupra mesajelor radicale pe care le promovau.

Avea in continuare sa lanseze zvonuri nenumarate legate de Igor Ivanov. Chiar daca acest personaj nu exista, se parea ca toata lumea il cauta, fapt care ii permitea ei sa treaca neobservata si sa isi vada de treaba. La fel se intamplase in urma cu doua saptamani cand reusise sa puna mana pe capitan. Il facuse se ingereze o otrava speciala ce avea efect intarziat, la fel cum sora ei procedase cu copilotul.