Cartea sufletelor

N-am stiut niciodata ce eram in timpul zilei. Pur si simplu viata mea incepea in fiecare seara in biblioteca, dupa ce usile mari de la intrare se inchideau in urma ultimului vizitator.

La inceput am alergat catre ele si am incercat sa le deschid. Vedeam oameni care coborau scarile impozante din fata cladirii si multa vreme am simtit nevoia sa ii insotesc. Cu toate acestea, de fiecare data cand incercam sa le ating, ramaneau nemiscate. Incercarile mele disperate de a le forta, semanau cu efortul frunzelor pe care le vedeam uneori in fata institutiei, zbatandu-se cu incapatanare sa reziste vantului care le matura fara nicio mila.

Ceva mai tarziu l-am descoperit pe gardian. Era un barbat trecut de prima tinerete. Era destul de scund si parea sa fie foarte obosit, deoarece adormea in fiecare noapte pe scaunelul sau incomfortabil din fundul cladirii. Straduintele mele de a lua legatura cu el pareau insa si ele inutile. Orice vorba sau atingere pe care o faceam ca sa-i atrag atentia parea sa genereze doar o adiere usoara a aerului. In cel mai bun caz reuseam sa-l fac sa se scarpine usor pe mustata bogata care ii acoperea mare parte din fata.

Pentru ca orice tentativa de a evada din aceasta temnita fusese un esec total, am inceput dupa o vreme sa ma indrept catre rafturile inalte de lemn pe care zaceau mii de carti. Nu ma atrageau foarte tare. Mi se parea ca sunt doar un maldar mare de celuloza pe care se aduna in permaneneta praful. Pentru ca deja ma cuprinsese disperarea si eram convins ca intreaga mea existenta va fi o captivitate perpetua, intr-una dintre nopti m-am indreptat catre culoarele marginite de multimea de volume.

Eram deja intr-o perioada in care simteam ca o iau razna. Incepusem sa aud un usor murmur care venea dinspre copertile prafuite. Cartile pareau sa ma cheme si mii de soapte spuneau acelasi lucru: « Mario… Mario… ». Am presupus ca era numele meu si am simtit o bucurie enorma, pentru ca era primul lucru pe care il aflam despre mine. M-am oprit in dreptul primului maldar si am intins catre una dintre ele ceea ce eu presupuneam ca este mana mea. Spre propriam uimire am reusit sa o apuc. Desi usile nu raspundeau deloc la atingirile mele, cartile se dovedeau a fi mult mai obediente.

Am deschis-o si am inceput sa sorb cu nesat fiecare rand care se asternea in fata ochilor mei. Fiecare cuvant pe care il vedeam parea sa dea in sfarsit un sens existentei mele care paruse atat de inutila in lungile nopti pe care le irosisem la intrarea bibliotecii.

Am citit probabil cateva sute de carti si la un momendat am simtit iar ca pofta de viata incepe sa imi dispara. Chiar daca invatasem atat de multe, chiar daca trecusem prin multe aventuri senzationale, simteam iarasi dorinta sa evadez din locul acesta. Eram constient ca nu pot face asta in afara si incepusem sa visez tot mai mult ca as putea sa gasesc o scapare  in lumea pe care o descoperisem de curand.

In momentul in care acest gand devenise deja coplesitor, cartile au parut sa imi vorbeasca pentru a doua oara. De data asta nu imi sopteau numele, ci ma chemau sa ma imbarc intr-o calatorie de neuitat.

Am descoperit astfel ca aveam puterea de a plonja in toate povestile care se gaseau in spatele acelor file ingalbenite de trecerea timpului. Puteam pratic sa aleg daca doream fiu observator al evenimetelor sau sa preiau rolul unuia dintre personaje. Viata mea era din nou fascinanta si ma bucuram exact ca un copil de fiecare dintre intamplarile pe care le traiam noapte de noapte.

Am fost pe rand soldat, doctor, detectiv, pirat, hot, amant si asa mai departe. Am privit cu ochi atenti istorisiri pe care alti erau nevoiti sa si le imagineze de fiecare date cand deschideau acestea carti. A fost senzational o vreme si cu toate astea, pentru a treia oara in viata mea au inceput sa ma cheme din nou usile acelea inalte si grele.

Personajele si povestile care imi umplusera fiecare ora din noptile lungi ale acelei ierni isi pierdusera farmecul. Ma apropiam de carti, incercam sa le deschid, insa de cele mai multe ori ajunsesem sa ma plictisesc de ele inca inainte de a termina macar prefata. Nu ma mai atragea nici un titlu, nici o recenzie scrisa cu entuziasm de vreun critic cucerit de opera respectiva. Imi doream doar sa vad ce este afara. Cumva eram convins ca acolo era de mii de ori mai bine decat in aventurile pe care le traisem pana acum.

Cum stateam intr-o seara uitandu-ma lung la intrarea maretea a bibliotecii, incercand parca sa o deschid cu puterea mintii, am simtit un imbold nebun sa fac ceva pentru a alunga plcitiseala. Devenise inebunitoare senzatia de inchisoare pe care mi-o crea acest loc si as fi facut orice sa scap de ea.

In lipsa de alte activitati, am luat-o la fuga catre rafturile lungi si m-am indreptat grabit catre partea din fundul cladirii in care ajunsesem foarte rar. Cum biblioteca avea mii sau poate zeci de mii de volume, ma apucasem sa le studiez destul de organizat, incepand cu cele aflate cat mai aproape de intrare. Mai erau in aceasta sectiune cateva culoare lungi pe care nu le explorasem niciodata. Ce-i drept in acest moment al vietii mele nici nu imi doream sa mai fac asta, dar plictiseala mi-a indrumat pasii catre un colt intunecat in care zaceau niste manuscrise voluminoase, fata de care celelalte carti pe care le citisem pareau doar niste ilustrate puerile.

Disperat sa gasesc o metoda prin care sa mai treaca inca o noapte chinuitoare in locul acesta terbil, am plonjat catre cel mai mare dintre ele. In mod normal as fi citit macar cateva pagini inainte de a face asta, ca sa imi dau seama daca merita. Eram insa mult prea plictisit. Ma gandeam ca poate elementul de supriza ma va mai ajuta un pic.

Ma gaseam intr-o celula. Ma uitam in jurul meu si nu vedeam decat un pat amarat pe o latura si peretii umezi ce miroseau a mucegai. Avea o usa mare din metal. Am incercat sa trag de ea, insa in afara de un scartait ascutit nu am mai obtinut nimic altceva.

Cum temnita era ultimul loc in care mi-as fi dorit sa ma gasesc, frustrat de acest esec, mi-am propus sa ma intorc la biblioteca mea. Am inchis ochii si am lasat mintea sa alerge catre locuri familiare. Insa cand i-am deschis am constatat ca nu ma miscasem absolut deloc. Eram in aceeasi inchisoare apasatoare, inconjurat de mirosul acela inchis. Toate simturile dadeau semnalul de panica. Orice efort as fi facut ca sa plutesc catre casa era inutil.

Am inceput atunci sa lovesc ca un nebun in usa grea de fier si sa urlu disperat: “Lasati-ma sa plec!”. Am continuat asa multa vreme, pana cand am simtit ca-mi pierd orice putere. Sleit fiind, m-am intins apoi pe pat incercand sa-mi pun un pic de ordine in gandurile ce mi se invalamseau in minte. Incercam sa-mi aduc aminte tot ceea ce facusem inainte sa patrund in carte. Eram convins ca acolo era cheia problemelor mele.

N-am stat insa mult asa pentru ca la un moment dat s-a auzit clar sunetul unei chei in broasca usii. Cineva a impins usa grea de metal si a pasit inauntru.

Cand aceasta s-a deschis, prima data m-a izbit un sunet ametitor ce venea de pe culoar. Parca mii de soapte se contopeau intr-un vaiet coplesitor. Din fericire temnicierul meu a inchis usa in urma sa si am putut sa-mi indrept atentia catre el. Era un batran cu parul alb si lung pana la brau. Era imbracat cu un costum jerpelit si cara pe umarul stang o desaga la fel ponosita. Imi dadeam seama ca era plina de chei, pentru ca le auzeam zornaitul la fiecare pas pe care il facea.

Mi-am urmat primul instinct si am sarit la gatul sau ca sa il dobor si sa fug. N-a fost insa nevoie sa faca decat un gest scurt cu mana si am simtit ca o forta invizibila ma doboara inapoi in pat. S-a uitat apoi cu dipret la mine si mi-a zis cu o voce apasata:

- Nu te mai obosi inca o data sa faci asta. Aici n-ai absolut nicio putere. A... si inca o chestie, nu mai lovi usa. Ii agiti pe ceilalti. Au inceput sa murmure toti si ma doare capul teribil cand fac asta.

Mi-a studiat cateva clipe chipul daramat si a continuat:

- Daca nu imi dai ascultare iti va fi mult mai rau.

A doua zi dimineata, pe unul dintre culoarele din biblioteca, paznicul se plimba leganandu-se. Inca nu-si revenise complet dupa somnul chinuit pe care il avusese pe scaunelul sau.  La un moment dat vazu pe jos o carte groasa. Se uita cateva secunde la ea si apoi o ridica cu interes. Isi spuse: “Am mai prins unul. Ce bine, ca incepuse sa ma irite.”. Apoi zambi, o puse la loc si pleca catre vestiar sa se schimbe. In curand ii venea schimbul de tura.

Pe raft, cartea ramase putin in afara, pusa parca special sa atraga atentia. Pe cotorul gros statea scris cu litere argintii, putin sterse o data cu trecerea anilor: “Cartea Sufletelor”.

Episodul 5 - Sange pretios

- Avem nevoie de un om. Cat timp am stat pe Pamant, am avut ocazia sa facem niste teste pe voi si am constatat ca o proteina pe care o aveti voi in sange e distrugatoare pentru sistemul imunitar al ritienilor. Din pacate nu am avut cum sa luam o mostra de pe Pamant, pentru ca la imbarcare au fost perchezitionate toate bagajele. Acum avem insa nevoie de cativa mililitri. Avem un dispozitiv care poate multiplica proteina si apoi tot ce mai trebuie sa facem este sa le infestam depozitele de mancare. Suntem prea putini ca sa-i putem infrange intr-o lupta armata, asa ca asta este singura cale.

- Si totusi, de ce eu?

- In ultimele saptamani am incercat sa ne apropiem de mai multi oameni. Noi avem o abilitate nativa de a detecta sentimentele celor din jur si am cautat un om de incredere care sa fie dispus sa faca asta pentru noi si sa nu ne tradeze. Ai fi surpins cat de diferit fata de tine vad ceilalti acest loc. Chiar daca sunt socati de traiul greu de aici, majoritatea inca mai spera ca vor gasi salvarea de la viata mizera pe care o aveau acasa.

- Serios? Intreb de-a dreptul socat. Nu inteleg, pai si eu eram nemultumit de viata mea din Londra, dar fata de cosmarul de aici, pare rai.

- E suprinzator cum ai reusit sa treci de interviul de recrutare pentru colonizare. Nu stim cum de s-a intamplat asta, dar felicitari. Pana la urma, ce sa zic... norocul nostru. Au fost alesi oameni pentru care modul lor de viata de pe Pamant devenise sinistru. Oameni foarte saraci, oameni in pragul sinuciderii, oameni fara nici cea mai mica speranta de mai bine. Se pare ca pentru ei colonia asta chiar e un pas inainte. Alegerea ritienilor a fost destul de inteligenta, recunosc. Au facut rost de sclavi, fara ca acestia sa isi dea insa seama. Cred ca in ceea ce te priveste, din ce mi-am dat seama si din ce mi-a povestit si Torg... scuze, Mathias as cum il stii tu, erai mai degraba plictisit decat disperat.

- Ce stii tu despre viata mea? spun usor iritat.

- Nu prea multe recunosc. Sper ca nu te-am jignit, imi raspunde cu sinceritate. Am nevoie sa stiu daca vrei sa ne ajuti.

Stau si ma gandesc pret de cateva minute. Profesorul nu ma intrerupe. Sta rabdator si imi astepta decizia. Pana la urma imi dau seama ca tot ce imi dorisem era sa fac ceva semnificativ. Ce alta ocazie mai buna ca asta pot primi?

- Accept. Sa-i dam drumul! Spun cu incredere.

Raspunde cu un ton in care i se simte recunostinta:

- Iti multumesc mult in numele tuturor. Colegii mei vor fi foarte incantati cand iti vor auzi decizia.

- Auzi, dar mai am doua intrebari.

- Sigur, spune! Iti raspund cu cea mai mare placere.

- Nu va e teama ca ne gasesc ritienii aici? Ma gandesc ca s-a dat alarma dupa ce m-ati eliberat.

- Stai linistit, galeria asta nu face parte din complex. E din structura planetei. Am descoperit-o din intamplare si am facut-o loc de intalnire. Am adunat aici toate materialele de care avem nevoie si pe care au reusit tovarasi de-ai nostri sa le strecoare in ultimele saptamani. Si mai ai o intrebare. Care e? spune avand o curiozitate mare in glas.

- Femeia... spun eu fascinat.

Zambeste si imi raspunde cu blandete:

- Ti-e draga, nu? Ei da, e o aparitie surprinzatoare. Este fata unui ritian si a unei skaa. Skaa, sunt o specie care traiau si ei pe una dintre planetele cucerite de hoarda asta de nenorociti. Semanau foarte mult cu voi, pamantenii si cu noi, insa aveau o particularitate: imbatraneau greu. Traiau in medie cam cinci sute de ani. Cand au fost cuceriti s-au sinucis cu totii. Erau o rasa tare mandra. Totusi , unul dintre generalii ritieni a reusit sa ia sclava o bastinasa si apoi a aparut acest copil. Mama i-a murit la nastere si nu i s-a spus niciodata care ii este istoria. I s-a explicat doar ca a suferit o mutatie si de aceea nu semana cu cei din jurul ei. A urmat calea tatalui ei si a avut o cariera glorioasa in armata. Cu foarte multi ani in urma a fost trimisa ca spion pe Pamant, sa observe obiceiurile voastre si nivelul de dezvoltare. A stat multa vreme printre cei din specia ta si apoi s-a intors cu informatii valoroase. La intoarcere a fost printre putinii lideri militari care s-au descurcat bine in bataliile despre care iti spuneam ca au avut rezultate cam proaste pentru ritieni. Apoi a ajuns printre membrii marcanti ai coloniei de aici. Mathias a aflat la un moment dat toata istoria ei de la un ritian batran si putin senil, ce povestea lucururi fara sa mai fie atent si la interlocutor. Cand ne-am intalnit in bar era socat pentru ca isi dadea seama ca tocmai o descoperise. A profitat si acum doua zile a reusit sa se strecoare la ea si sa-i spuna totul. Femeia a decis sa ni se alature in secret. Acum ii uraste pe ritieni si a promis sa ne duca la depozitele de hrana ca sa le otravim cu proteina din sangele tau.

- Parca e un inger, spun fara sa vreau. Cat timp imi povestise istoria ei, nu-mi luasem nicio clipa ochii de la locul in care se gasea.

- Daca tot iti este asa de draga, o s-o rog sa iti recolteze ea sangele, poate asa o sa va cunoasteti mai bine, imi spune profesorul cu un zambet siret.

Dupa doar doua minute, femeia se apropie de mine. Sunt in al noualea cer. Usor parca uit de toata nebunia din jurul meu. In momentul in care ajunge aproape de mine se schimba la fata. Zambetul pe care il abordase pana acum, se transforma intr-un chip ca de gheata. Se apleaca la urechea mea si imi spoteste:

- E momentul zero.

Cuvintele ei ma izbesc si parca apasa un buton secret. Brusc, neuronii mi-o iau razna si creierul imi este invadat de amintiri. Sunt prizonierul unei specii ciudate. Au capul mare, disproportionat fata de corp, cel putin dupa perceptiile mele. Bratele le sunt lungi, aproape cat picioarele, iar ranjetul pe care il abordeaza este sinistru. Radiaza de aroganta si ura. Vad clar inoculatorii ritieni care ma programeaza mental pentru o actiune mareata de distrugere a inamicilor. Ii vad apoi pe chirurgi care imi implanteaza in piept o micro-bomba cu declansare neuronala.

Undeva intr-un laborator vecin cu cel in care sunt eu prelucrat, tehnicienii ritieni reprogrameaza un adroid. A fost folosit candva ca spion si acum va fi utilizat ca si tradator. Pe o eticheta scrie cu litere metalice: Gloria.

Acum e suficient sa ma gandesc doar la explozie si totul se va narui. Mai e in mine o mica parte care ar vrea sa zica “Stop!”, dar dorinta de a ma supune stapanilor mei e coplesitoare. Imi fac datoria si gata... totul se sfarseste. Galeria e inundata de radiatiile devastatoare ale bombei care zace in mine de mai bine de un an. 

Episodul 4 - O noapte agitata

Doi paznici au patruns in mijlocul noptii in incaperea mea, m-au tras cu forta din pat, iar in momentul in care m-am dezmeticit si am incercat sa protestez, m-au lovit cu patul armei in cap. Nu mi-au oferit niciun motiv pentru care au patruns cu forta in locuinta, ba mai mult, m-au legat cu niste catuse electornice si de maini si de picioare, iar apoi m-au impins cu brutaliate pe culoarele stramte ale coloniei.

M-au bagat intr-un lift aflat intr-o zona pe care nu prea o frecventam si apoi m-au mutat la un alt nivel. Liftul nu avea afisaj, astfel incat habar nu am unde am fost transportat.

Cei doi gardineni care m-au atacat aratau groaznic. Erau imbracati in niste haine groase si inchise la culoare si purtau pe fata niste cagule prin care abia daca le zareai ochii. Pentru o clipa as fi putut sa jur ca aia nu arata ca o privire normala, insa mi-e greu sa evaluez asta acum. Sigur panica mi-a afectat simturile.

Desi am incercat de mai multe ori sa vorbesc cu ei, nu am primit inapoi decat mormaituri si imbranceli, astfel incat pana la urma m-am lasat in voia sortii.

Acum ma gasesc intr-o camera intunecata in care imi e foarte greu sa disting ceva. Stiu doar ca sunt asezat pe un scaun destul de inconfortabil si undeva in spatele meu este o usa solida pe care practic am fost impins inauntru. Undeva, cam la patru-cinci metri departare, pe peretele pe care il am in fata mea, se gaseste un bec aprins de intensitate extrem de mica. Nu ma ajuta cu absolut nimic. Vad doar zidul neregulat pe care au inceput sa apara infiltratii de umezeala. Mirosul intens de mucegai imi ajunge pana la creier. Simt nevoia sa urlu, insa am mai incercat sa fac asta acum jumatate de ora si imediat un gardian a venit de pe culoar, a trantit usa de perete si m-a lovit cu pumnul in stomac. Senzatia de durere si de voma care m-a cuprins dupa lovitura m-a invatat minte.

Sunt speriat, dar in acelasi timp realizez ca n-am altceva de facut decat sa astept. Sunt aproape sigur ca nu vor sa ma omoare, altfel ar fi facut-o pana acum. Nu imi dau insa seama ce si-ar putea dori cineva de la mine.

Aud un sunet infundat in partea dreapta. Poate ca mai e o usa acolo si cineva a deschis-o. Nu vad nimic in zona respectiva, insa niste pasi grei se apropie. O silueta s-a oprit cam la doi metri de mine. E posibil sa fie un barbat foarte inalt si solid. Nu i se vede fata, insa cred ca are un cap foarte mare sau cel putin asa se vede in lumina foarte slaba din camera.

Individul respectiv nu spune nimic, doar ma studiaza. Si-a aprins un trabuc, banuiesc, insa mirosul e total diferit fata de ceea ce stiam eu. Seamana cu aroma degajata de o balta statuta. Astept infricosat sa vad ce doreste de la mine, insa nu indraznesc sa ii zic nimic.

Dupa ce isi termina de fumat trabucul si il stinge cu piciorul pe podea, incepe sa imi vorbesca greoi si cu un accent foarte stricat:

- Nu am mult timp la dispozitie, daca nu cooperezi am metode mai dure de a obtine rezultate, asa ca ar fi bine sa-mi raspunzi clar si la obiect. Cine este capul organizatiei voastre? Care tullian te-a recrutat?

- Poooftim? intreb cu uimire. Ce ai zis?

- Stii foarte bine ce am zis. Ai cinci minute la dispozitie sa imi dai toate raspunsurile.

Scoate un dispozitiv argintiu din buzunar si mi-l arata. Seamana cu o tabachera, cu singura diferenta ca are niste ace lungi care ies din el pe una dintre laturi.

- Sunt convins ca prietenii tai tullieni ti-au povestit de cititorul mental Kirg. Ei bine, nu tin mortis sa-l folosesc, pentru ca dupa aia o sa te transformi intr-o leguma. Insa daca nu primesc niciun raspuns in cinci minute, chestia asta se va atasa de capul tau. Tocmai am dat drumul la cronometru.

Sunt complet paralizat. N-am nici cea mai vaga idee ce as putea sa zic sau sa fac. Nu inteleg ce sunt aia tullieni si de ce acest personaj este absolut convins ca eu as sti ceva despre ei. In plus, ma chinuie un nou gand de fiecare data cand acest individ face un pas in fata si intra mai mult in raza de lumina a acelui bec prost, trasaturile sale imi dau senzatia ca nu stau in fata unui om normal. Poate e doar mintea mea care o ia razna, cert e insa ca sunt convins ca sfarsitul mi-e aproape.

Brusc usa din dreapta se deschide din nou, insa de data asta in camera vecina este lumina. Cineva il cheama pe cel care ma ameninta de cateva minute. As putea sa jur ca persoana care i-a facut semn cu mana, este femeia din clipul pe care l-am vazut in bar. Nu ii mai tin minte numele, insa n-as putea sa ii uit frumusetea. Nu aud ce vorbesc, insa ea este foarte agitata. Cred ca s-a intamplat ceva foarte grav, pentru ca barbatul ciudat o ia la fuga ca si cum ar fi uitat total de mine. Femeia in schimb mai ramane cateva clipe in prag. Se uita lung la mine, cu tristete parca si apoi pleaca si ea.

Privirea aceea... da... sigur acum pot sa mor. Simt ca altceva nu mai conteaza. Nu imi dau seama cum, dar toata frica s-a dus. M-a cuprins o caldura placuta si imaginatia ma face sa plutesc intr-o alta lume, o lume unde nu sunt decat eu si cu ea. Nu exista vorbe, ci doar soapte care parca aluneca de la unul la altul. O tin de mana si parca toate probelemele se topesc. E doar liniste, pace si un sentiment intens care devine coplesitor.

POC!!! Un sunet puternic mi-a distrus visul. A fost o impuscatura pe culoar si apoi cineva a izbit puternic usa din spatele meu.

Niste brate puternice ma trag de pe scaun si sunt impins din nou pe usa pe care am fost adus. E invalmaseala mare. Sunt inconjurat de o serie de indivizi care poarta niste baticuri pe fata si care vorbesc intr-o limba pe care nu o cunosc. Pe jos zace gardianul care m-a lovit mai devreme, cred ca este mort. Masca de pe fata ii este putin trasa si de data asta sunt convins ca rapitorii mei nu pot fi oameni.

Indivizii ma imping de-a lungul culoarului si din gesturile lor bruste imi dau seama ca trebuie sa ma grabesc. Sunt bagat prin tot felul de cotloane si culoare ciudate, despre care nici nu imi imaginam ca exista. La un moment dat sunt suit intr-un fel de lift, care nu seamana insa cu nimic din ceea ce am experimentat pana acum in colonie. Simt ca se misca cu o viteza incredibila si curand imi dau seama ca am fost transportat la o adancime apreciabila.

Acum urmeaza un nou maraton prin tot felul de deschizaturi si coridoare neobisnuite. Intr-un final ajungem in ceea ce pare a fi o galerie de pestera. Locul este impanzit de si mai multi indivizi cu fete acoperite care vorbesc limba asta ciudata pe care nu pot sa o aseman cu nimic. Am avut ocazia in Londra sa aud aproape toate limbile Pamantului si cu toate astea, nu mi se aprinde niciun beculet.

Dupa cateva minute de agitatie, unul dintre indivizi, care e si ceva mai inalt decat ceilalti, ridica tonul pana reuseste sa-i acopere pe toti si larma se potoleste. Profit de ocazie sa ma orientez ceva mai bine. Galeria aceasta in care ma gasesc are cam o suta de metri lungime si vreo treizeci latime si este ticsita cu tot felul de containere din metal. Niciunul dintre ele nu este insa deschis, asa ca nu pot vedea ce contin.

Personajul, care pare a fi sef pe aici, isi scoate masca de pe fata si spre stupoarea mea constat ca il am in fata pe Rick Benoit, profesorul de matematica pe care l-am cunoscut acum cateva zile. Ma uit probabil cu o figura tampa si nu reusesc sa pronunt decat niste balbaieli:

- Aaa... tu... aici. Ce naiba?

Nu apuca sa imi raspunda, ca ceilalti incep si ei sa isi dezveleasca figurile. Spre stupoarea mea care creste constant, intr-un colt il vad pe Mathias stand de vorba cu actrita al carei chip inca ma obsedeaza.

Intr-un tarziu, profesorul incepe sa imi vorbeasca in timp ce abia isi retine cateva hohote de ras:

- Stiu ca te-am zapacit si imi dau seama ca probabil ca o sa ai nevoie de ceva timp ca sa intelegi asta, dar crede-ma ca abia ma pot abtine sa nu izbucnesc. Ai o fata...

- Iti arde de glume? Ce dracu’ e toata povestea asta? izbunesc eu. As vrea sa ma controlez pentru ca simt ca ma aflu in fata unei povesti foarte incalcite. Insa pentru un biet muncitor care acum mai putin de un an avea ca punct culminant al zilei cearta vecinilor de palier drogati sau beti, toate astea par un film care se desfasoara pe repede inainte si din care nu pot scapa sub niciun chip.

- Pentru inceput aseaza-te aici, spune cu blandete si imi indica un container ceva mai micut, aflat exact langa noi. Uite, ia si o gura din asta, zice in timp ce imi intinde un fel tub lung din metal, gaurit intr-un capat. Haide! Ia o dusca ca dintr-o sticla normala. S-ar putea sa-ti placa. O sa te linisteasca.

Iau temator o gura si o aroma incredibila ma invaluie. E un gust ce-mi aduce aminte in acelasi timp de cel mai bun wisky si de cea mai fina sampanie posibila. Combinatia pare ciudata, dar ma nu pot abtine sa nu iau iar cateva inghitituri. Bautura este insa tare, curand simt nevoia sa las tubul din mana si sa ma sprijin de suportul pe care stau asezat. Constat ca nu prea mai am echilibru.

 Benoit imi pune o mana pe umar, se aseaza langa mine si incepe sa vorbeasca rar si tare, de parca vrea sa fie sigur ca nu imi scapa niciun cuvant:

- Dupa cum ziceam acum cateva zile, nu esti pe Marte. Nu esti nici macar pe aproape. De fapt acum suntem pe Ritia 2, o planeta aflata destul de aproape de marginea galaxiei. Daca vrei sa fiu si mai exact, la 22.000 de ani lumina de Pamant.

Se opri o clipa, ma studie intens si continua:

- Dupa cum te uiti la mine, deja te-am pierdut. Zi-mi te rog daca ti-e clar ca nu esti unde credeai tu ca ar trebui sa fi?

Nu pot sa zic nimic insa dau anemic din cap. Nu mi-e foarte clar in ce directie am scuturat capul insa continui sa-l ascult.

- Toti cei care au fost adusi pe transportor, de pe Pamant, ma rog cu cateva exceptii, sunt acum sclavi ai ritienilor. Falsa colonie nu este decat un loc de unde tiranii astia isi finanteaza tehnologia si armata. Practic sunt un fel de specie parazit care traieste din subjugarea altora. Pana acum nu cred ca ai avut ocazia sa vezi vreunul cum arata in realitate. Sunt total diferiti de noi. As putea zice chiar ingrozitor de urati. In fine, ma abat de la povestea principala. Crede-ma ma chinui din rasputeri sa-ti dau doar detaliile esentiale ca sa nu te innebunesc de tot.

- Bine... e tot ce pot spune.

- Noi, cei pe care ii vezi aici, suntem de pe planeta Tullia. Suntem oarecum vecini cu Ritia 1, planeta mama a viermilor astia. Acum ceva timp ne-au atacat, ne-au pradat si au luat foarte multi sclavi dintre ai nostri pe care i-au adus aici sa munceasca in minele de diamant pana au murit cu totii.

Ii simt ura din glas si cum incet, incet prind ceva curaj, intreb uimit:

- Pai si la ce bun tot circul ala cu colonizarea de pe Marte? De ce nu au atacat pur si simplu Pamantul? Banuiesc ca au o tehnologie care ne depaseste cu mult.

- De cativa ani incoace, si ma refer la ani pamanteni, au niste probleme grave. S-au bagat in cateva razboaie pe care le-au pierdut sau le-au castigat cu pierderi imense. Practic s-au imputinat extrem de tare. Chiar daca ar domina copios Pamantul din punct de vedere al armelor detinute, nu au personal suficient sa organizeze o cucerire. Au apelat insa la alte mizerii. Au luat legatura cu liderii politici de pe Pamant si in schimbul unor cantitati enorme de diamante, organizeaza acum toate astea.

Nu stiu daca m-am imbatat foarte tare, dar brusc simt ca o sa lesin. Profesorul pune insa repede mana pe mine, cheama un coleg repede si cu ajutorul acestuia ma stropesc cu apa pe fata. Ma lasa cateva minute sa mai diger din informatii, dupa care ma intreaba:

- Crezi ceva din toate astea?

Raspund surpinzator de hotarat:

- Din pacate povestea ta explica multe dintre ciudateniile pe care le-am trait in ultimele saptamani. O parte din mine e in continuare convinsa ca e un vis, dar cealalta proceseaza cu infrigurare informatiile. Nu inteleg insa ce cautati voi aici.

- Pai dupa ce Ritieni ne-au distrus o mare parte din planeta, cateva sute de supravietuitori au organizat un fel de miscare de rezistenta. Nu i-am putut ataca niciodata direct. Suntem, sau mai bine zis eram, se corecteaza el cu tristete, destul de avansati si noi. Insa nu ne putem compara cu o natie care si-a dedicat mii de ani razboiului. In plus, tullieni sunt putini acum ca numar, am fost decimati. In fine, am aflat de intentiile lor cu Terra si ne-am infiltrat pe planeta oamenilor, ca sa putem ajunge aici pe colonie. Pe Ritia 1 nu avem acces, insa daca am reusi sa le distrugem depozitele de diamante, le-am taia practic capul. Este cea mai importanta sursa a lor de venituri in momentul de fata. Si chiar daca nu-i putem noi distruge definitiv, mai sunt si altii care abia asteapta o ocazie sa-i vada si mai slabiti decat sunt. Sunt multe polite de platit in aceasta parte a galaxiei, spuse Benoit si din voce i se simte povara istoriei unui popor infrant.

Un pic de lumina se face in capul meu, cu toate acestea mai am un semn de intrebare:

- Sa zicem ca incet, incet incep sa ma dumiresc... dar mai este o nebuloasa. De ce eu?

Episodul 3 - Cine e Gloria Swanson?

Azi m-am intalnit pentru a doua oara cu amicul meu, Mathias. De data asta a venit insotit de un alt barbat. Era un tip slab, inalt si avea o figura foarte ciudata. Se stramba aproape tot timpul, probabil din cauza vizorului optic pe care il purta si care cred ca nu era reglat la intensitatea potrivita.

La prima vedere parea un barbat foarte aiurit si neglijent. Cand s-a asezat la masa pe care o ocupasem in bar s-a lovit de piciorul ei. Apoi a fost cat pe ce sa scape paharul de bautura pe care il adusese chelnerita.

Pana la urma am inceput o discutie care in final m-a tulburat foarte mult. Pentru inceput Mathias mi l-a prezentat:

- El e Rick Benoit. E coleg cu mine in echipa de mentenanta. I-am povestit de tine si i-ai trezit interesul. Spre deosebire de tine, majoritatea celor de aici au frica sa discute foarte aprins despre problemele pe care le intampina. Comisarii de sectiuni se pare ca au inceput sa aplice sanctiuni celor care nu-si vad de treaba. 

- De cand ne-am vazut prima data, am stat si m-am gandit la toata povestea asta, insa n-am nici cea mai vaga idee despre ce poate sta in spatele ei.

Rick interveni in acel moment pentru prima data:

- Eu banuiesc in primul rand ca nu suntem pe Marte.

- Pooooftim? am tipat eu total contrariat.

- Vorbeste mai usor. Ar fi bine totusi sa nu ne auda toata lumea, spuse Mathias in timp ce se incrunta la mine. Asculta-l pe profesor.

- Profesor?

- Da, Rick e profesor de matematica si... ma rog, are legatura mare cu lumea stiintei. Si-a dat seama ca unele lucruri nu sunt in regula aici.

- Dar ce cauta un profesor aici? Nu prea am vazut posturi pentru intelectuali in cocina asta.

- Am avut niste mici probleme cu legea. In fine, asta conteaza mai putin acum, spuse Rick alungand parca o usoara umbra de pe chipul sau. M-am inregistrat sub un nume fals, Benoit nu este real. Oricum, sa stii, orice persoana care declara ca are studii superioare sau despre care se descopera acest lucru ulterior, era respinsa de la misiunea catre Marte. Eu am avut noroc ca am putut sa ma inregistrez cu datele unui var care abia a facut primii doi ani de liceu.

- Dar de ce ar face cineva toate astea?

- Pentru ca cineva cu studii avansate si-ar da seama de niste nereguli. Nu sunt specialist in geologie sau astronomie, dar din cate am mai citit sau am mai discutat cu fosti colegi, in primul rand nu ar trebui sa existe diamante aici. In al doilea rand structura rocilor nu seamana cu ceea ce stiam eu despre Marte. N-o sa-ti incarc mintea cu detalii, insa sunt aproape convins ca nu ne gasim pe planeta pe care credeam ca am ajuns.

Simteam ca incepea sa imi vajaie capul. Nu m-am considerat niciodata o persoana foate inteligenta si mi-am dat seama de mult ca nu ma pricep la oameni, dar cumva il percepeam pe Rick ca fiind un om de incredere.

In timp ce toata lumea tacea la masa, cei doi lasandu-ma probabil sa procesez informatia care tocmai ma lovise, pe ecranul mare aflat pe unul dintre peretii barului, a inceput un clip. O femeie foarte frumoasa purta un discurs propagandistic despre beneficiile muncii in aceasta colonie. Nu stiu cine ar fi putut sa creada real in mizerii de genul: “sunteti primii exploratori ai spatiului, munca voastra deschide calea unui nou viitor”. Parca ii ascultam pe politicienii de pe Pamant inainte de alegeri. Nu am pus pret pe vorbele femeii, insa m-am lasat pierdut in frumusetea chipului ei. Era ca si cum cineva ii desenase trasaturile incercand sa pastreze proportiile perfecte.

Interventia profesorului imi opri brusc visarea:

- Hei, o stiu de undeva, dar nu sunt sigur de unde.

Mathias, caruia i se citea fascinatia in ochi, interveni si el:

- Daca nu as sti mai bine, as putea sa jur ca e Gloria Swanson. Totusi... n-are cum sa fie ea. E imposibil.    

Tulburarea sa ma intriga, asa ca am intrebat:

- Cine e Gloria Swanson?

- E o actrita.

- N-am auzit niciodata de ea, am spus usor dezamagit.

Mathias si-a cautat cateva momente cuvintele si a spus oarecum cu nesiguranta:

- Pe vremea cand locuiam pe Pamant, eu avut o pasiune desi ar trebui sa-i zic mai degraba obsesie: filmele. Am vazut mii sau poate zeci de mii de pelicule din toate timpurile si genurile posibile. Le-am revazut pe multe dintre ele si am studiat viata actorilor. In fine... era o adevarata bucurie pentru sufletul meu. Revenind, ea nu e o actrita despre care sa mai stie multa lume, insa candva era celebra. Ar fi totusi mai mult decat straniu sa fie ea, e moarta de mai bine de o suta de ani. Si oricum, atunci cand a decedat avea deja aproximativ opt decenii. La varsta pe care o are femeia din clipul asta, Gloria Swanson probabil nici nu concepea ca omenirea va putea vreodata sa ajunga pe Marte.

Am stabilit sa ne revedem peste inca o saptamana, in speranta ca vom putea observa detalii noi intre timp si in speranta ca vom putea cauta noi recruti pentru noua noastra grupare conspirativa.

De cand m-am intors in camera, ma obsedeaza insa figura lui Mathias care continua sa traga cu coada ochiului la ecranul din bar si soptea doar pentru el: “si totusi seamana atat de mult”.

Episodul 2 - Viata la nivelul 8

Traiesc noua mea viata de doua luni si este prima mea zi libera. Am acceptat sa fac ture suplimentare si sa lucrez pana la epuizare in speranta ca voi reusi sa strang cat mai repede banii de care voi avea nevoie ca sa scap de aici. Munca este foarte grea si pana astazi nu am apucat sa imi dau seama foarte bine ce mi se intampla.

Am fost repartizat intr-o sectiune pe care am constatat ca oamenii o au denumit-o “panta diamantelor”. Porecla nu suna rau, insa nu spune despre acest loc decat ca se gaseste in apropierea minei. Zona este de fapt un coridor lung de cateva sute de metri, construit cu o usoara inclinatie, deoarece roca dura, ce contine multe metale in compozitie nu a putut fi strapunsa decat sub un usor unghi.

Pana aici simpla geografie, realitatea de la fata locului este insa mult mai complexa. Coridorul este brazdat de o lumina verzulie care pentru ochii muncitorilor ce vin dupa o tura de doisprezece ore in mina intunecata, poate fi extrem de obositoare. Temperatura atinge des valori de peste patruzeci de grade pentru ca gurile de ventilatie au fost proiectate sa aiba deschiderea doar in locuinte. In ceea ce le priveste pe acestea, ele poarta denumirea de saloane modulare. Eu sunt “mandrul” chirias al salonului modular numarul 112.

Aceste locuinte sunt de fapt niste dreptunghiuri late de doar doi metri si lungi de cel mult cinci. N-am fost niciodata intr-o celula, insa senzatia pe care o am aici cred ca este similara.

Am in camera un pat care cu greu depaseste lungimea si latimea corpului meu si deasupra lui un corp de mobila fixat in perete destinat depozitarii, care arata ca un sicriu proaspat scos de la pompele funebre. Pe langa pat este un spatiu stramt, pe care ma strecor cu grija pana la celalalt capat al dreptunghiului. Acolo este un dispozitiv care joaca rol de dus, toaleta si cos de gunoi in aceasi timp.

Peretii sunt reprezentati de roca in care a fost sapat tot complexul si probabil pentru reducerea costurilor nimeni nu i-a netezit sau nu i-a vopsit. Locuiesc practic intr-un fel de pestera de culoarea unui rau tulbure.

Am un sistem de iluminare, precum si unul audio, fixate pe peretele de vizavi de pat, insa evit sa le folosesc foate des pentru ca taxa de energie este extrem de mare. La dus nu avem apa, ci doar o substanta portocalie care se presupune ca joaca rol de dezinfectant. Din fericire este gratuita. Probabil ca cineva si-a dat seama ca altfel, zona asta, plina de mineri prost platiti si foarte transpirati, ar deveni rapid un focar de infectie pentru toata colonia.

In mina operam cu totii niste masinarii care seamana cu niste fierastraie electrice, dar care au lama mult mai lata. Sapam cu ele in roca dura si apoi depozitam ceea ce colectam in niste dispozitive care seamana cu niste roboti de bucatarie. Sunt foarte colorate si zgomotoase. Ele fac separatia intre diamante si restul substantelor din compozitia rocilor.

Masinile pe care le operam sunt mici in ceea ce priveste dimensiunea, insa sunt foarte grele. La fiecare cincisprezece minute suntem nevoiti sa luam cateva momente de pauza. Chiar daca avem manusi groase fabricate din cea mai dura fibra de silicon, nu cred ca e cineva care sa nu poata numara cateva zeci de bataturi in palma la finalul fiecarei ture.

La fiecare grup de sapte mineri se gasesc intotdeauna doi supraveghetori bine inarmati. Se plimba constant in jurul nostru ca sa se asigure ca nu furam pretioasele pietre. De asemeni daca au impresia ca luam pauze foarte des, ne ameninta pe cel mai brutal ton posibil ca vor face raport catre comisarul responsabil cu sectiunea aceasta a coloniei. Nu l-am cunoscut inca, insa se pare ca el este responsabilul care ne evalueaza munca si decide in functie de orele muncite si de rapoartele pe care le primeste, ce salarii obtinem.

Pana acum turele covarsitoare si nenumarate m-au transformat intr-un cadavru ambulant. Mi-am tarait lesul intre mina, culoarul imbacsit si zona de locuit. Singurele mele activitati au fost mereu munca, somn si calculul banilor. De doua ori pe zi, cel putin teoretic, ma ocup si cu servitul mesei. Aceasta insa aduce foarte mult cu mizeria pe care am servit-o pe transportorul care ne-a adus aici. Tuburi de diverse culori, cu mirosuri care mai de care mai gretoase, vin de doua ori pe zi printr-o fanta aflata exact dedesubtul sistemului de ventilatie din camera.

Astazi de dimineata, dupa ce m-am trezit din obisnuitul meu somn agitat si plin de cosmaruri, m-am indreptat catre singura zona de relaxare din complex la care accesul nu presupune o taxa foarte mare: barul. Intr-adevar taxa nu este mare, dar asta nu are legatura cu marinimia cuiva ci cu faptul ca pur si simplu pretul pentru bauturi este extrem de umflat, cel putin in comparatie cu birturile jegoase din Londra cu care eram eu obisnuit.

Initial nu-mi propusesem sa beau nimic, vroiam doar sa sparg rutina si sa schimb o vorba cu cineva necunoscut. Drumul pana acolo mi-a schimbat insa starea. A fost prima data cand am parcurs zona culoarelor cu locuinte avand atentia ridicata. Eram curios la ce se intampla in jurul meu pentru prima data de cand ma gaseam aici. M-au distrus nervos sunetele care se auzeau din saloanele modulare. Era un zumzait bizar care provenea de fapt dintr-o imbinare ciudata a tot ceea ce se intampla in spatele usilor. In unele locuri oamenii pareau sa geama, in alte parti bateau constant in mobila saracacioasa din camere, probabil pentru a rupe monotonia, iar pe alocuri se auzeau gemete sau vaitaturi. Discutiile cu prietenii imaginari erau si ele la loc de cinste. Cel mai cumplit insa, era zgomotul facut de gurile de ventilatie. Daca te gasesti in camera sunetul pare asemanator cu un ventilator vechi si cu timpul te obisnuiesti. De partea cealalta a usii insa, daca asculti cu atentie acest sunet, poti vedea usor cu ochii mintii un cutit care biciuieste aerul cu lama sa precisa si ascutita.

Cert e ca atunci cand am ajuns in bar, in ciuda preturilor, am lasat fara sa vreau deoparte calculele si am comandat o bere. Denumirea mi s-a parut dezgusatatoare, “licoarea martiana”, insa am crezut ca o sa dau peste gustul rece si revigorant care te ajuta parca sa speli toate senzatiile neplacute pe care ti le da viata. Prima inghititura insa mi-a omorat orice speranta. Am avut imediat senzatia ca lichidul dezinfectant portocaliu din baie nu este deversat in containerele de expulzare a deseurilor, ci ajunge drept in sticlele din bar.

Cum stateam si ma holbam cu o fata ingrozita la sticla plina cu acea posirca imputita, am sesizat un tanar cu infatisare ciudata care se indrepta catre mine. Era scund si foarte slab, dar cu toate acestea avea niste ochi vioi care degajau o energie greu de imaginat pentru locuitorii acestei lumi. A venit catre mine cu pasi hotarati si m-a intrebat:

- Te superi daca stau langa tine?

Am raspuns fara sa stau pe ganduri:

- De ce m-ar derenaja?

S-a uitat lung, a zambit si apoi a replicat amuzat:

- La cata tensiune exista aici, eu zic ca cel mai bine e sa intreb inainte sa ma asez.

Am zambit si eu si m-am bucurat ca intalneam pe cineva care reusea sa vada toata realitatea inconjuratoare cu ochi ceva mai relaxati.

- Dupa salopeta, a continuat el la un moment dat, pare ca lucrezi in mina de diamante, nu?

- Da, chiar acolo. Tu de unde esti? Nu te-am vazut pana acum.

- Eu vin de la nivelul sase. Majoritatea celor de acolo ne ocupam de mentenanta conductelor de ventilatie.

- Nu pare o munca foarte usoara.

- Nu e deloc, pentru ca trebuie sa alergam prin tot complexul si trebuie sa ne strecuram prin locuri foarte stramte. Probabil ai remarcat deja ca roca nu permite peste tot crearea de spatii mari. Apropo, am uitat, eu sunt Mathias.

Am continuat sa palavragim multe ore. In mare parte am vorbit despre munca si ne-am plans de camerele mici si incomode. Asa am aflat ca si la celelalte niveluri situatia era similara. Singurele diferite erau cele destinate familiilor, dar doar prin faptul ca spatiul era un pic mai mare si erau alocate mai multe paturi.

Am aflat despre noul meu amic Mathias ca era originar din Scotia si ca venise aici, la fel ca si mine, manat de idealuri inalte, insa realitatea il dezamagise cumplit.

La un moment dat insa conversatia a luat o turnura putin stranie, atunci cand m-a intrebat:

- Auzi, tu te-ai gandit vreodata ca situatia in care ne aflam e un pic ciudata?

- Nu inteleg la ce te referi. Normal ca e ciudata, doar ne plangem amandoi de ore bune, am spus eu usor confuz.

- A nu la situatia in care am ajuns, ci in general la tot ce e aici pe colonia asta.

- Te referi la faptul ca am fost pacaliti atunci cand am semnat?

- Nuuu, mi se pare ciudata colonia in sine. Ia gandeste-te putin, noi am facut parte din prima serie de muncitori care au ajuns aici. La sosire, mai mult de 95% din constructiile si infrastructura de aici erau deja gata, nu-i asa?

- Da, ai dreptate, totul era functional. Dar nu era normal sa fie asa ceva? Altfel cum ne-ar fi putut aduce cineva aici?

- Corect, spuse Mathias, dar merse totusi mai departe cu ideea. Gandeste-te la cat de grandios este acest proiect. Probabil este mai amplu decat orice s-a realizat vreodata pe Pamant. Cu toate acestea, pana anul trecut, cand au aparut anunturile in mass-media ca se organizeaza colonizarea planetei nu s-a mentionat niciodata nimic despre ce se intampla aici pe Marte. Stii cu siguranta ca la Flota Spatiala sunt atasate cele mai mari natiuni de pe Pamant. Cu siguranta, pentru constructia coloniei de aici, fiecare a contribuit cu resurse extrem de mari. Cu toate astea, in afara de vesti ocazionale de tipul “in curand vom putea sa colonizam si alte planete”, nu s-a povestit nimic.

Acum cateva ore cand noul meu prieten mi-a spus toate astea, nu m-am socat foarte tare. Am ridicat usor din umeri si m-am gandit ca sigur exista o explicatie, in fond oricum probabil ca nu e foarte usor sa transmiti stiri de pe Marte pe Pamant. In al doilea rand probabil ca contractele cu firmele care au construit totul or fi fost secrete, pentru ca sigur niciodata nu s-a vorbit de bugete atat de mari pentru un proiect.

Dupa ore intregi insa de invartit in patul stramt si privit pe peretii urati, ideea incepe sa mi se para si mie intriganta. Imaginatia mi-o razna si mintea incepe sa imi fabuleze. Real imi dau seama ca nu pot face nimic si ca nu am nicio solutie ca sa-mi dau seama daca vobim de o conspiratie reala si grandioasa. Astept insa cu nerabdare urmatoarea zi libera. Sper sa ma pot intalni iar cu noul meu amic.

Episodul 1 - O alegere gresita

Suntem 2500 de oameni inghesuiti intr-o sala de asteptare cu pereti gri si opaci care in mod normal n-ar putea sa gazduiasca mai mult de jumatate. Doar cei norocosi au reusit sa ajunga pe langa un perete si isi sprijina acum trupurile obosite. Din fericire mamele cu copii mici au fost lasate sa se aseze pe cele cateva scaune care se gasesc raspandite din loc in loc.

Mirosul este probabil infiorator. M-am obisnuit cu el dupa atata vreme insa cred ca un nou venit ar ceda rapid. Multi dintre noi nu s-au mai spalat de saptamani bune, iar toaletele din locul acesta infiorator, in care asteptam deja de mai bine de zece ore, nu mai fac fata.

Cu coada ochiului zaresc intr-un capat al salii, deasupra unor porti metalice groase pe care si le-ar dori orice inchisoare, o tabela electronica pe care scrie mare cu litere albastrui: “Bine ati venit pe Marte”.

Acum un an de zile ar fi fost cel mai mare vis al meu sa stau langa tabela asta, insa acum simt ca planeta asta nenorocita nu vrea decat sa ne transforme in sclavii ei.

Nebunia a inceput atunci cand am vazut anuntul care credeam ca imi va schimba viata. Flota Spatiala cauta voluntari pentru organizarea primei misiuni de colonizare in spatiu. La momentul acela eram satul de viata pe care o aveam in suburbiile mizere din Londra. Munceam intr-o fabrica care producea componente pentru sistemele de siguranta ale avioanelor. In fiecare zi stateam in fata unui dispozitiv prin care treceau componentele respective. Daca pe dispozitiv aparea o lumina rosie, apasam un buton si componenta respectiva era dusa automat catre centrul de reciclare. Daca lumina era albastra, lasam banda sa isi continue circuitul. In fiecare zi cate zece ore de lumina albastra si rosie, si iar albastra si iar rosie. Uneori traiam impresia ca aveam viata unui girofar. Mai mult, seful urla cu o precizie mecanica la mine in fiecare zi la ora 11. Era momentul in care isi misca fundul ala gras din birou pana in hala de productie si ne batea la cap pe fiecare in parte. Mie imi reprosa tot timpul ca nu sunt suficient de entuziast. Unde dracu’ a mai vazut cineva vreodata girofar entuziast.

Si de fiecare data, dupa cele zece ore de munca insuportabila urma o plimbare cu metroul pana in mizerabilul cartier in care imi permiteam sa inchiriez si eu un apartament. Acolo gunoiul de pe strada il vezi mai des decat copacii, iar sunetul sirenelor de politie si salvare se aude mai des decat bazaitul mustelor.

O vreme cosmarul a fost mai usor de suportat. Logodnica mea imi facea viata ceva mai suportabila. Insa la un moment dat a hotarat ca sunt doar un ratat care n-o sa poata niciodata sa aspire la mai mult si a plecat. Probabil ca acela a fost momentul in care am inceput sa visez.

Dupa ce am vazut anuntul am alergat ca nebunul pana la sediul Flotei Spatiale. Un domn simpatic mi-a prezentat minunata lume in care urma sa ajung. Era putin grasut si plin de viata si cumva lumina din ochii sai iti transmitea incredere. Mi-a aratat niste poze extraordinare, mi-a demonstrat ce loc ar putea sa aiba in istorie acest eveniment. Eram convins ca ceva mai bun nu mi se putea intampla. Nici nu am mai citit contractul. Mi-am aruncat repede ochii pe el doar ca sa nu par prost in fata acelui personaj simpatic si am semnat. Apoi am plutit parca pe un norisor pufos pana la fabrica, acolo unde i-am aruncat practic in fata sefului meu foaia pe care scria mare: DEMISIE.

Am asteptat patru luni, dar la un moment dat clipa cea mare a venit. Eram in portul spatial amplasat pe tarmul Marii Nordului si ma uitam ca un copil la monstrul cu care urma sa traversam spatiul. Nava parea un gigant  si ma gandeam ca in doar cateva ore o sa vad Pamantul de sus, o sa trec pe langa Luna, o sa ma indrept catre alte planete.

Primul soc a aparut atunci cand s-a imbarcat toata lumea. Stateam toti intr-o hala imensa plina de paturi suprapuse. Desi pe dinafara monstrul parea enorm, in interiorul navei cei 2500 de oameni nu aveau loc decat daca trei sferturi dintre ei stateau in pat. Pe pereti nu era niciun vizor si drept urmare nu era nicio posbilitate de a vedea in afara. Nu erau decat sapte bai, adica mult sub nevoile unei mase atat de mari de oameni.

Calatoria de opt luni a fost un supliciu. Mirosul crestea in intensitate, la fel si zgomotul, pentru ca zecile de copii incepusera sa se plictiseasca teribil si in plus erau cativa pasageri ce sufereau de o usoara claustrofobie si aveau din cand in cand cate o criza. Cireasa de pe tort a fost mancarea. La fiecare masa primeam un tub ciudat plin cu o substanta lipicioasa care avea un gust ce imi aducea aminte de detergentul cu care spala mama rufele. Nu aveam nicio modalitate prin care sa alungam plitiseala sau sa ne relaxam un pic. Singurul lucru bun a fost ca am stat mult la povesti intre noi. Ne-am cunoscut mai bine si ne-am dat seama ca pe toti ne manau aceleasi idealuri, asa ca asta ne-a mai atenuat din calvarul celor opt luni de drum.

Acum zece ore am aterizat, iar atunci cand am trecut prin tunelul care duce in sala de asteptare am vazut prin vizoarele rotunde cupola mare de sticla care acopera noua colonie spatiala. Mi-o aminteam din poze, iar senzatia pe care mi-o lasa era de zeci de ori mai intensa decat atunci cand o vazusem prima oara pe ecranul unui calculator. Vedeam deja cu ochii mintii cum in fiecare dimineata o sa-mi ridic privirea si o sa pot admira imensitatea spatiului. Eram constient ca nici chiar cele mai luxoase vile de pe Pamant nu ar putea sa imi ofere asta. Brusc toata deprimarea ce ma cuprinsese in timpul calatoriei disparuse.

Apoi am intrat in sala asta blestemata. Acum daca stau bine sa ma gandesc, pe langa ea, transportorul care ne-a adus aici ar putea fi considerat o statiune de lux. Dar socul cel mai mare a venit in urma cu o ora cand s-au impartit listele cu repartizarile. Se pare ca n-am fost foarte atent atunci cand am semnat. La cum se agita cei din jurul meu, cred ca nici ei. In ceea ce ma priveste voi lucra in mina de diamant. Sub cupola aceea care imbraca o bucata mare de sol ca o lacrima gigantica stau ascunse inca unsprezece niveluri, iar eu am fost repartizat la cel de-al optulea. Acolo voi munci si voi trai de-aici inainte. Am intrebat disperat pe unul dintre supraveghetori daca am voie sa urc la suprafata, insa mi s-a spus ca in conditiile contractuale este prevazuta o taxa pentru astfel de servicii. Am facut calculul si taxa este egala cu salariul meu pe sase luni.

Mi-am incercat apoi norocul si m-am interesat daca ma pot intoarce pe Pamant si mi s-a spus sec ca si pentru asta exista o alta taxa. Daca nu mananc nimic rezulta ca peste cinci ani as putea avea banii necesari sa ma intorc la curvele si la drogatii mei, la munca mea de rutina, la seful idiot si jegul din cartierul in care de saptamani bune nu mai patrunsese nicio masina de gunoi. Desi n-as fi crezut ca o sa fac asta, am inceput sa visez la toate cele pe care le-am lasat in urma.