Episodul 2 - Viata la nivelul 8

Traiesc noua mea viata de doua luni si este prima mea zi libera. Am acceptat sa fac ture suplimentare si sa lucrez pana la epuizare in speranta ca voi reusi sa strang cat mai repede banii de care voi avea nevoie ca sa scap de aici. Munca este foarte grea si pana astazi nu am apucat sa imi dau seama foarte bine ce mi se intampla.

Am fost repartizat intr-o sectiune pe care am constatat ca oamenii o au denumit-o “panta diamantelor”. Porecla nu suna rau, insa nu spune despre acest loc decat ca se gaseste in apropierea minei. Zona este de fapt un coridor lung de cateva sute de metri, construit cu o usoara inclinatie, deoarece roca dura, ce contine multe metale in compozitie nu a putut fi strapunsa decat sub un usor unghi.

Pana aici simpla geografie, realitatea de la fata locului este insa mult mai complexa. Coridorul este brazdat de o lumina verzulie care pentru ochii muncitorilor ce vin dupa o tura de doisprezece ore in mina intunecata, poate fi extrem de obositoare. Temperatura atinge des valori de peste patruzeci de grade pentru ca gurile de ventilatie au fost proiectate sa aiba deschiderea doar in locuinte. In ceea ce le priveste pe acestea, ele poarta denumirea de saloane modulare. Eu sunt “mandrul” chirias al salonului modular numarul 112.

Aceste locuinte sunt de fapt niste dreptunghiuri late de doar doi metri si lungi de cel mult cinci. N-am fost niciodata intr-o celula, insa senzatia pe care o am aici cred ca este similara.

Am in camera un pat care cu greu depaseste lungimea si latimea corpului meu si deasupra lui un corp de mobila fixat in perete destinat depozitarii, care arata ca un sicriu proaspat scos de la pompele funebre. Pe langa pat este un spatiu stramt, pe care ma strecor cu grija pana la celalalt capat al dreptunghiului. Acolo este un dispozitiv care joaca rol de dus, toaleta si cos de gunoi in aceasi timp.

Peretii sunt reprezentati de roca in care a fost sapat tot complexul si probabil pentru reducerea costurilor nimeni nu i-a netezit sau nu i-a vopsit. Locuiesc practic intr-un fel de pestera de culoarea unui rau tulbure.

Am un sistem de iluminare, precum si unul audio, fixate pe peretele de vizavi de pat, insa evit sa le folosesc foate des pentru ca taxa de energie este extrem de mare. La dus nu avem apa, ci doar o substanta portocalie care se presupune ca joaca rol de dezinfectant. Din fericire este gratuita. Probabil ca cineva si-a dat seama ca altfel, zona asta, plina de mineri prost platiti si foarte transpirati, ar deveni rapid un focar de infectie pentru toata colonia.

In mina operam cu totii niste masinarii care seamana cu niste fierastraie electrice, dar care au lama mult mai lata. Sapam cu ele in roca dura si apoi depozitam ceea ce colectam in niste dispozitive care seamana cu niste roboti de bucatarie. Sunt foarte colorate si zgomotoase. Ele fac separatia intre diamante si restul substantelor din compozitia rocilor.

Masinile pe care le operam sunt mici in ceea ce priveste dimensiunea, insa sunt foarte grele. La fiecare cincisprezece minute suntem nevoiti sa luam cateva momente de pauza. Chiar daca avem manusi groase fabricate din cea mai dura fibra de silicon, nu cred ca e cineva care sa nu poata numara cateva zeci de bataturi in palma la finalul fiecarei ture.

La fiecare grup de sapte mineri se gasesc intotdeauna doi supraveghetori bine inarmati. Se plimba constant in jurul nostru ca sa se asigure ca nu furam pretioasele pietre. De asemeni daca au impresia ca luam pauze foarte des, ne ameninta pe cel mai brutal ton posibil ca vor face raport catre comisarul responsabil cu sectiunea aceasta a coloniei. Nu l-am cunoscut inca, insa se pare ca el este responsabilul care ne evalueaza munca si decide in functie de orele muncite si de rapoartele pe care le primeste, ce salarii obtinem.

Pana acum turele covarsitoare si nenumarate m-au transformat intr-un cadavru ambulant. Mi-am tarait lesul intre mina, culoarul imbacsit si zona de locuit. Singurele mele activitati au fost mereu munca, somn si calculul banilor. De doua ori pe zi, cel putin teoretic, ma ocup si cu servitul mesei. Aceasta insa aduce foarte mult cu mizeria pe care am servit-o pe transportorul care ne-a adus aici. Tuburi de diverse culori, cu mirosuri care mai de care mai gretoase, vin de doua ori pe zi printr-o fanta aflata exact dedesubtul sistemului de ventilatie din camera.

Astazi de dimineata, dupa ce m-am trezit din obisnuitul meu somn agitat si plin de cosmaruri, m-am indreptat catre singura zona de relaxare din complex la care accesul nu presupune o taxa foarte mare: barul. Intr-adevar taxa nu este mare, dar asta nu are legatura cu marinimia cuiva ci cu faptul ca pur si simplu pretul pentru bauturi este extrem de umflat, cel putin in comparatie cu birturile jegoase din Londra cu care eram eu obisnuit.

Initial nu-mi propusesem sa beau nimic, vroiam doar sa sparg rutina si sa schimb o vorba cu cineva necunoscut. Drumul pana acolo mi-a schimbat insa starea. A fost prima data cand am parcurs zona culoarelor cu locuinte avand atentia ridicata. Eram curios la ce se intampla in jurul meu pentru prima data de cand ma gaseam aici. M-au distrus nervos sunetele care se auzeau din saloanele modulare. Era un zumzait bizar care provenea de fapt dintr-o imbinare ciudata a tot ceea ce se intampla in spatele usilor. In unele locuri oamenii pareau sa geama, in alte parti bateau constant in mobila saracacioasa din camere, probabil pentru a rupe monotonia, iar pe alocuri se auzeau gemete sau vaitaturi. Discutiile cu prietenii imaginari erau si ele la loc de cinste. Cel mai cumplit insa, era zgomotul facut de gurile de ventilatie. Daca te gasesti in camera sunetul pare asemanator cu un ventilator vechi si cu timpul te obisnuiesti. De partea cealalta a usii insa, daca asculti cu atentie acest sunet, poti vedea usor cu ochii mintii un cutit care biciuieste aerul cu lama sa precisa si ascutita.

Cert e ca atunci cand am ajuns in bar, in ciuda preturilor, am lasat fara sa vreau deoparte calculele si am comandat o bere. Denumirea mi s-a parut dezgusatatoare, “licoarea martiana”, insa am crezut ca o sa dau peste gustul rece si revigorant care te ajuta parca sa speli toate senzatiile neplacute pe care ti le da viata. Prima inghititura insa mi-a omorat orice speranta. Am avut imediat senzatia ca lichidul dezinfectant portocaliu din baie nu este deversat in containerele de expulzare a deseurilor, ci ajunge drept in sticlele din bar.

Cum stateam si ma holbam cu o fata ingrozita la sticla plina cu acea posirca imputita, am sesizat un tanar cu infatisare ciudata care se indrepta catre mine. Era scund si foarte slab, dar cu toate acestea avea niste ochi vioi care degajau o energie greu de imaginat pentru locuitorii acestei lumi. A venit catre mine cu pasi hotarati si m-a intrebat:

- Te superi daca stau langa tine?

Am raspuns fara sa stau pe ganduri:

- De ce m-ar derenaja?

S-a uitat lung, a zambit si apoi a replicat amuzat:

- La cata tensiune exista aici, eu zic ca cel mai bine e sa intreb inainte sa ma asez.

Am zambit si eu si m-am bucurat ca intalneam pe cineva care reusea sa vada toata realitatea inconjuratoare cu ochi ceva mai relaxati.

- Dupa salopeta, a continuat el la un moment dat, pare ca lucrezi in mina de diamante, nu?

- Da, chiar acolo. Tu de unde esti? Nu te-am vazut pana acum.

- Eu vin de la nivelul sase. Majoritatea celor de acolo ne ocupam de mentenanta conductelor de ventilatie.

- Nu pare o munca foarte usoara.

- Nu e deloc, pentru ca trebuie sa alergam prin tot complexul si trebuie sa ne strecuram prin locuri foarte stramte. Probabil ai remarcat deja ca roca nu permite peste tot crearea de spatii mari. Apropo, am uitat, eu sunt Mathias.

Am continuat sa palavragim multe ore. In mare parte am vorbit despre munca si ne-am plans de camerele mici si incomode. Asa am aflat ca si la celelalte niveluri situatia era similara. Singurele diferite erau cele destinate familiilor, dar doar prin faptul ca spatiul era un pic mai mare si erau alocate mai multe paturi.

Am aflat despre noul meu amic Mathias ca era originar din Scotia si ca venise aici, la fel ca si mine, manat de idealuri inalte, insa realitatea il dezamagise cumplit.

La un moment dat insa conversatia a luat o turnura putin stranie, atunci cand m-a intrebat:

- Auzi, tu te-ai gandit vreodata ca situatia in care ne aflam e un pic ciudata?

- Nu inteleg la ce te referi. Normal ca e ciudata, doar ne plangem amandoi de ore bune, am spus eu usor confuz.

- A nu la situatia in care am ajuns, ci in general la tot ce e aici pe colonia asta.

- Te referi la faptul ca am fost pacaliti atunci cand am semnat?

- Nuuu, mi se pare ciudata colonia in sine. Ia gandeste-te putin, noi am facut parte din prima serie de muncitori care au ajuns aici. La sosire, mai mult de 95% din constructiile si infrastructura de aici erau deja gata, nu-i asa?

- Da, ai dreptate, totul era functional. Dar nu era normal sa fie asa ceva? Altfel cum ne-ar fi putut aduce cineva aici?

- Corect, spuse Mathias, dar merse totusi mai departe cu ideea. Gandeste-te la cat de grandios este acest proiect. Probabil este mai amplu decat orice s-a realizat vreodata pe Pamant. Cu toate acestea, pana anul trecut, cand au aparut anunturile in mass-media ca se organizeaza colonizarea planetei nu s-a mentionat niciodata nimic despre ce se intampla aici pe Marte. Stii cu siguranta ca la Flota Spatiala sunt atasate cele mai mari natiuni de pe Pamant. Cu siguranta, pentru constructia coloniei de aici, fiecare a contribuit cu resurse extrem de mari. Cu toate astea, in afara de vesti ocazionale de tipul “in curand vom putea sa colonizam si alte planete”, nu s-a povestit nimic.

Acum cateva ore cand noul meu prieten mi-a spus toate astea, nu m-am socat foarte tare. Am ridicat usor din umeri si m-am gandit ca sigur exista o explicatie, in fond oricum probabil ca nu e foarte usor sa transmiti stiri de pe Marte pe Pamant. In al doilea rand probabil ca contractele cu firmele care au construit totul or fi fost secrete, pentru ca sigur niciodata nu s-a vorbit de bugete atat de mari pentru un proiect.

Dupa ore intregi insa de invartit in patul stramt si privit pe peretii urati, ideea incepe sa mi se para si mie intriganta. Imaginatia mi-o razna si mintea incepe sa imi fabuleze. Real imi dau seama ca nu pot face nimic si ca nu am nicio solutie ca sa-mi dau seama daca vobim de o conspiratie reala si grandioasa. Astept insa cu nerabdare urmatoarea zi libera. Sper sa ma pot intalni iar cu noul meu amic.