Mirosul este
probabil infiorator. M-am obisnuit cu el dupa atata vreme insa cred ca un nou
venit ar ceda rapid. Multi dintre noi nu s-au mai spalat de saptamani bune, iar
toaletele din locul acesta infiorator, in care asteptam deja de mai bine de
zece ore, nu mai fac fata.
Cu coada ochiului
zaresc intr-un capat al salii, deasupra unor porti metalice groase pe care si
le-ar dori orice inchisoare, o tabela electronica pe care scrie mare cu litere
albastrui: “Bine ati venit pe Marte”.
Acum un an de
zile ar fi fost cel mai mare vis al meu sa stau langa tabela asta, insa acum
simt ca planeta asta nenorocita nu vrea decat sa ne transforme in sclavii ei.
Nebunia a inceput
atunci cand am vazut anuntul care credeam ca imi va schimba viata. Flota
Spatiala cauta voluntari pentru organizarea primei misiuni de colonizare in
spatiu. La momentul acela eram satul de viata pe care o aveam in suburbiile
mizere din Londra. Munceam intr-o fabrica care producea componente pentru
sistemele de siguranta ale avioanelor. In fiecare zi stateam in fata unui
dispozitiv prin care treceau componentele respective. Daca pe dispozitiv
aparea o lumina rosie, apasam un buton si componenta respectiva era dusa
automat catre centrul de reciclare. Daca lumina era albastra, lasam banda sa
isi continue circuitul. In fiecare zi cate zece ore de lumina albastra si
rosie, si iar albastra si iar rosie. Uneori traiam impresia ca aveam viata unui
girofar. Mai mult, seful urla cu o precizie mecanica la mine in fiecare zi la
ora 11. Era momentul in care isi misca fundul ala gras din birou pana in hala
de productie si ne batea la cap pe fiecare in parte. Mie imi reprosa tot timpul
ca nu sunt suficient de entuziast. Unde dracu’ a mai vazut cineva vreodata
girofar entuziast.
Si de fiecare
data, dupa cele zece ore de munca insuportabila urma o plimbare cu metroul pana
in mizerabilul cartier in care imi permiteam sa inchiriez si eu un apartament.
Acolo gunoiul de pe strada il vezi mai des decat copacii, iar sunetul sirenelor
de politie si salvare se aude mai des decat bazaitul mustelor.
O vreme cosmarul
a fost mai usor de suportat. Logodnica mea imi facea viata ceva mai
suportabila. Insa la un moment dat a hotarat ca sunt doar un ratat care n-o sa
poata niciodata sa aspire la mai mult si a plecat. Probabil ca acela a fost
momentul in care am inceput sa visez.
Dupa ce am vazut
anuntul am alergat ca nebunul pana la sediul Flotei Spatiale. Un domn simpatic
mi-a prezentat minunata lume in care urma sa ajung. Era putin grasut si plin
de viata si cumva lumina din ochii sai iti transmitea incredere. Mi-a aratat
niste poze extraordinare, mi-a demonstrat ce loc ar putea sa aiba in istorie
acest eveniment. Eram convins ca ceva mai bun nu mi se putea intampla. Nici nu
am mai citit contractul. Mi-am aruncat repede ochii pe el doar ca sa nu par
prost in fata acelui personaj simpatic si am semnat. Apoi am plutit parca pe un
norisor pufos pana la fabrica, acolo unde i-am aruncat practic in fata sefului
meu foaia pe care scria mare: DEMISIE.
Am asteptat patru
luni, dar la un moment dat clipa cea mare a venit. Eram in portul spatial
amplasat pe tarmul Marii Nordului si ma uitam ca un copil la monstrul cu care urma
sa traversam spatiul. Nava parea un gigant
si ma gandeam ca in doar cateva ore o sa vad Pamantul de sus, o sa trec
pe langa Luna, o sa ma indrept catre alte planete.
Primul soc a
aparut atunci cand s-a imbarcat toata lumea. Stateam toti intr-o hala imensa
plina de paturi suprapuse. Desi pe dinafara monstrul parea enorm, in interiorul
navei cei 2500 de oameni nu aveau loc decat daca trei sferturi dintre ei
stateau in pat. Pe pereti nu era niciun vizor si drept urmare nu era nicio
posbilitate de a vedea in afara. Nu erau decat sapte bai, adica mult sub nevoile unei mase atat de mari de
oameni.
Calatoria de opt
luni a fost un supliciu. Mirosul crestea in intensitate, la fel si
zgomotul, pentru ca zecile de copii incepusera sa se plictiseasca teribil si in
plus erau cativa pasageri ce sufereau de o usoara claustrofobie si aveau din
cand in cand cate o criza. Cireasa de pe tort a fost mancarea. La fiecare masa
primeam un tub ciudat plin cu o substanta lipicioasa care avea un gust ce imi
aducea aminte de detergentul cu care spala mama rufele. Nu aveam nicio
modalitate prin care sa alungam plitiseala sau sa ne relaxam un pic. Singurul
lucru bun a fost ca am stat mult la povesti intre noi. Ne-am cunoscut mai bine
si ne-am dat seama ca pe toti ne manau aceleasi idealuri, asa ca asta ne-a mai
atenuat din calvarul celor opt luni de drum.
Acum zece ore am
aterizat, iar atunci cand am trecut prin tunelul care duce in sala de asteptare
am vazut prin vizoarele rotunde cupola mare de sticla care acopera noua colonie
spatiala. Mi-o aminteam din poze, iar senzatia pe care mi-o lasa era de zeci de
ori mai intensa decat atunci cand o vazusem prima oara pe ecranul unui
calculator. Vedeam deja cu ochii mintii cum in fiecare dimineata o sa-mi ridic
privirea si o sa pot admira imensitatea spatiului. Eram constient ca nici chiar
cele mai luxoase vile de pe Pamant nu ar putea sa imi ofere asta. Brusc toata deprimarea
ce ma cuprinsese in timpul calatoriei disparuse.
Apoi am intrat in
sala asta blestemata. Acum daca stau bine sa ma gandesc, pe langa ea,
transportorul care ne-a adus aici ar putea fi considerat o statiune de lux. Dar
socul cel mai mare a venit in urma cu o ora cand s-au impartit listele cu
repartizarile. Se pare ca n-am fost foarte atent atunci cand am semnat. La cum se
agita cei din jurul meu, cred ca nici ei. In ceea ce ma priveste voi lucra in
mina de diamant. Sub cupola aceea care imbraca o bucata mare de sol ca o
lacrima gigantica stau ascunse inca unsprezece niveluri, iar eu am fost
repartizat la cel de-al optulea. Acolo voi munci si voi trai de-aici inainte.
Am intrebat disperat pe unul dintre supraveghetori daca am voie sa urc la
suprafata, insa mi s-a spus ca in conditiile contractuale este prevazuta o taxa
pentru astfel de servicii. Am facut calculul si taxa este egala cu salariul meu
pe sase luni.
Mi-am incercat
apoi norocul si m-am interesat daca ma pot intoarce pe Pamant si mi s-a spus
sec ca si pentru asta exista o alta taxa. Daca nu mananc nimic rezulta ca peste
cinci ani as putea avea banii necesari sa ma intorc la curvele si la drogatii
mei, la munca mea de rutina, la seful idiot si jegul din cartierul in care de
saptamani bune nu mai patrunsese nicio masina de gunoi. Desi n-as fi crezut ca
o sa fac asta, am inceput sa visez la toate cele pe care le-am lasat in urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu