Cartea sufletelor

N-am stiut niciodata ce eram in timpul zilei. Pur si simplu viata mea incepea in fiecare seara in biblioteca, dupa ce usile mari de la intrare se inchideau in urma ultimului vizitator.

La inceput am alergat catre ele si am incercat sa le deschid. Vedeam oameni care coborau scarile impozante din fata cladirii si multa vreme am simtit nevoia sa ii insotesc. Cu toate acestea, de fiecare data cand incercam sa le ating, ramaneau nemiscate. Incercarile mele disperate de a le forta, semanau cu efortul frunzelor pe care le vedeam uneori in fata institutiei, zbatandu-se cu incapatanare sa reziste vantului care le matura fara nicio mila.

Ceva mai tarziu l-am descoperit pe gardian. Era un barbat trecut de prima tinerete. Era destul de scund si parea sa fie foarte obosit, deoarece adormea in fiecare noapte pe scaunelul sau incomfortabil din fundul cladirii. Straduintele mele de a lua legatura cu el pareau insa si ele inutile. Orice vorba sau atingere pe care o faceam ca sa-i atrag atentia parea sa genereze doar o adiere usoara a aerului. In cel mai bun caz reuseam sa-l fac sa se scarpine usor pe mustata bogata care ii acoperea mare parte din fata.

Pentru ca orice tentativa de a evada din aceasta temnita fusese un esec total, am inceput dupa o vreme sa ma indrept catre rafturile inalte de lemn pe care zaceau mii de carti. Nu ma atrageau foarte tare. Mi se parea ca sunt doar un maldar mare de celuloza pe care se aduna in permaneneta praful. Pentru ca deja ma cuprinsese disperarea si eram convins ca intreaga mea existenta va fi o captivitate perpetua, intr-una dintre nopti m-am indreptat catre culoarele marginite de multimea de volume.

Eram deja intr-o perioada in care simteam ca o iau razna. Incepusem sa aud un usor murmur care venea dinspre copertile prafuite. Cartile pareau sa ma cheme si mii de soapte spuneau acelasi lucru: « Mario… Mario… ». Am presupus ca era numele meu si am simtit o bucurie enorma, pentru ca era primul lucru pe care il aflam despre mine. M-am oprit in dreptul primului maldar si am intins catre una dintre ele ceea ce eu presupuneam ca este mana mea. Spre propriam uimire am reusit sa o apuc. Desi usile nu raspundeau deloc la atingirile mele, cartile se dovedeau a fi mult mai obediente.

Am deschis-o si am inceput sa sorb cu nesat fiecare rand care se asternea in fata ochilor mei. Fiecare cuvant pe care il vedeam parea sa dea in sfarsit un sens existentei mele care paruse atat de inutila in lungile nopti pe care le irosisem la intrarea bibliotecii.

Am citit probabil cateva sute de carti si la un momendat am simtit iar ca pofta de viata incepe sa imi dispara. Chiar daca invatasem atat de multe, chiar daca trecusem prin multe aventuri senzationale, simteam iarasi dorinta sa evadez din locul acesta. Eram constient ca nu pot face asta in afara si incepusem sa visez tot mai mult ca as putea sa gasesc o scapare  in lumea pe care o descoperisem de curand.

In momentul in care acest gand devenise deja coplesitor, cartile au parut sa imi vorbeasca pentru a doua oara. De data asta nu imi sopteau numele, ci ma chemau sa ma imbarc intr-o calatorie de neuitat.

Am descoperit astfel ca aveam puterea de a plonja in toate povestile care se gaseau in spatele acelor file ingalbenite de trecerea timpului. Puteam pratic sa aleg daca doream fiu observator al evenimetelor sau sa preiau rolul unuia dintre personaje. Viata mea era din nou fascinanta si ma bucuram exact ca un copil de fiecare dintre intamplarile pe care le traiam noapte de noapte.

Am fost pe rand soldat, doctor, detectiv, pirat, hot, amant si asa mai departe. Am privit cu ochi atenti istorisiri pe care alti erau nevoiti sa si le imagineze de fiecare date cand deschideau acestea carti. A fost senzational o vreme si cu toate astea, pentru a treia oara in viata mea au inceput sa ma cheme din nou usile acelea inalte si grele.

Personajele si povestile care imi umplusera fiecare ora din noptile lungi ale acelei ierni isi pierdusera farmecul. Ma apropiam de carti, incercam sa le deschid, insa de cele mai multe ori ajunsesem sa ma plictisesc de ele inca inainte de a termina macar prefata. Nu ma mai atragea nici un titlu, nici o recenzie scrisa cu entuziasm de vreun critic cucerit de opera respectiva. Imi doream doar sa vad ce este afara. Cumva eram convins ca acolo era de mii de ori mai bine decat in aventurile pe care le traisem pana acum.

Cum stateam intr-o seara uitandu-ma lung la intrarea maretea a bibliotecii, incercand parca sa o deschid cu puterea mintii, am simtit un imbold nebun sa fac ceva pentru a alunga plcitiseala. Devenise inebunitoare senzatia de inchisoare pe care mi-o crea acest loc si as fi facut orice sa scap de ea.

In lipsa de alte activitati, am luat-o la fuga catre rafturile lungi si m-am indreptat grabit catre partea din fundul cladirii in care ajunsesem foarte rar. Cum biblioteca avea mii sau poate zeci de mii de volume, ma apucasem sa le studiez destul de organizat, incepand cu cele aflate cat mai aproape de intrare. Mai erau in aceasta sectiune cateva culoare lungi pe care nu le explorasem niciodata. Ce-i drept in acest moment al vietii mele nici nu imi doream sa mai fac asta, dar plictiseala mi-a indrumat pasii catre un colt intunecat in care zaceau niste manuscrise voluminoase, fata de care celelalte carti pe care le citisem pareau doar niste ilustrate puerile.

Disperat sa gasesc o metoda prin care sa mai treaca inca o noapte chinuitoare in locul acesta terbil, am plonjat catre cel mai mare dintre ele. In mod normal as fi citit macar cateva pagini inainte de a face asta, ca sa imi dau seama daca merita. Eram insa mult prea plictisit. Ma gandeam ca poate elementul de supriza ma va mai ajuta un pic.

Ma gaseam intr-o celula. Ma uitam in jurul meu si nu vedeam decat un pat amarat pe o latura si peretii umezi ce miroseau a mucegai. Avea o usa mare din metal. Am incercat sa trag de ea, insa in afara de un scartait ascutit nu am mai obtinut nimic altceva.

Cum temnita era ultimul loc in care mi-as fi dorit sa ma gasesc, frustrat de acest esec, mi-am propus sa ma intorc la biblioteca mea. Am inchis ochii si am lasat mintea sa alerge catre locuri familiare. Insa cand i-am deschis am constatat ca nu ma miscasem absolut deloc. Eram in aceeasi inchisoare apasatoare, inconjurat de mirosul acela inchis. Toate simturile dadeau semnalul de panica. Orice efort as fi facut ca sa plutesc catre casa era inutil.

Am inceput atunci sa lovesc ca un nebun in usa grea de fier si sa urlu disperat: “Lasati-ma sa plec!”. Am continuat asa multa vreme, pana cand am simtit ca-mi pierd orice putere. Sleit fiind, m-am intins apoi pe pat incercand sa-mi pun un pic de ordine in gandurile ce mi se invalamseau in minte. Incercam sa-mi aduc aminte tot ceea ce facusem inainte sa patrund in carte. Eram convins ca acolo era cheia problemelor mele.

N-am stat insa mult asa pentru ca la un moment dat s-a auzit clar sunetul unei chei in broasca usii. Cineva a impins usa grea de metal si a pasit inauntru.

Cand aceasta s-a deschis, prima data m-a izbit un sunet ametitor ce venea de pe culoar. Parca mii de soapte se contopeau intr-un vaiet coplesitor. Din fericire temnicierul meu a inchis usa in urma sa si am putut sa-mi indrept atentia catre el. Era un batran cu parul alb si lung pana la brau. Era imbracat cu un costum jerpelit si cara pe umarul stang o desaga la fel ponosita. Imi dadeam seama ca era plina de chei, pentru ca le auzeam zornaitul la fiecare pas pe care il facea.

Mi-am urmat primul instinct si am sarit la gatul sau ca sa il dobor si sa fug. N-a fost insa nevoie sa faca decat un gest scurt cu mana si am simtit ca o forta invizibila ma doboara inapoi in pat. S-a uitat apoi cu dipret la mine si mi-a zis cu o voce apasata:

- Nu te mai obosi inca o data sa faci asta. Aici n-ai absolut nicio putere. A... si inca o chestie, nu mai lovi usa. Ii agiti pe ceilalti. Au inceput sa murmure toti si ma doare capul teribil cand fac asta.

Mi-a studiat cateva clipe chipul daramat si a continuat:

- Daca nu imi dai ascultare iti va fi mult mai rau.

A doua zi dimineata, pe unul dintre culoarele din biblioteca, paznicul se plimba leganandu-se. Inca nu-si revenise complet dupa somnul chinuit pe care il avusese pe scaunelul sau.  La un moment dat vazu pe jos o carte groasa. Se uita cateva secunde la ea si apoi o ridica cu interes. Isi spuse: “Am mai prins unul. Ce bine, ca incepuse sa ma irite.”. Apoi zambi, o puse la loc si pleca catre vestiar sa se schimbe. In curand ii venea schimbul de tura.

Pe raft, cartea ramase putin in afara, pusa parca special sa atraga atentia. Pe cotorul gros statea scris cu litere argintii, putin sterse o data cu trecerea anilor: “Cartea Sufletelor”.