M-au bagat
intr-un lift aflat intr-o zona pe care nu prea o frecventam si apoi m-au mutat
la un alt nivel. Liftul nu avea afisaj, astfel incat habar nu am unde am fost
transportat.
Cei doi gardineni
care m-au atacat aratau groaznic. Erau imbracati in niste haine groase si
inchise la culoare si purtau pe fata niste cagule prin care abia daca le zareai
ochii. Pentru o clipa as fi putut sa jur ca aia nu arata ca o privire normala,
insa mi-e greu sa evaluez asta acum. Sigur panica mi-a afectat simturile.
Desi am incercat
de mai multe ori sa vorbesc cu ei, nu am primit inapoi decat mormaituri si
imbranceli, astfel incat pana la urma m-am lasat in voia sortii.
Acum ma gasesc
intr-o camera intunecata in care imi e foarte greu sa disting ceva. Stiu doar
ca sunt asezat pe un scaun destul de inconfortabil si undeva in spatele meu
este o usa solida pe care practic am fost impins inauntru. Undeva, cam la
patru-cinci metri departare, pe peretele pe care il am in fata mea, se gaseste
un bec aprins de intensitate extrem de mica. Nu ma ajuta cu absolut nimic. Vad
doar zidul neregulat pe care au inceput sa apara infiltratii de umezeala.
Mirosul intens de mucegai imi ajunge pana la creier. Simt nevoia sa urlu, insa
am mai incercat sa fac asta acum jumatate de ora si imediat un gardian a venit
de pe culoar, a trantit usa de perete si m-a lovit cu pumnul in stomac.
Senzatia de durere si de voma care m-a cuprins dupa lovitura m-a invatat minte.
Sunt speriat, dar
in acelasi timp realizez ca n-am altceva de facut decat sa astept. Sunt aproape
sigur ca nu vor sa ma omoare, altfel ar fi facut-o pana acum. Nu imi dau insa
seama ce si-ar putea dori cineva de la mine.
Aud un sunet
infundat in partea dreapta. Poate ca mai e o usa acolo si cineva a deschis-o.
Nu vad nimic in zona respectiva, insa niste pasi grei se apropie. O silueta s-a
oprit cam la doi metri de mine. E posibil sa fie un barbat foarte inalt si
solid. Nu i se vede fata, insa cred ca are un cap foarte mare sau cel putin asa
se vede in lumina foarte slaba din camera.
Individul
respectiv nu spune nimic, doar ma studiaza. Si-a aprins un trabuc, banuiesc,
insa mirosul e total diferit fata de ceea ce stiam eu. Seamana cu aroma
degajata de o balta statuta. Astept infricosat sa vad ce doreste de la mine,
insa nu indraznesc sa ii zic nimic.
Dupa ce isi
termina de fumat trabucul si il stinge cu piciorul pe podea, incepe sa imi
vorbesca greoi si cu un accent foarte stricat:
- Nu am mult timp
la dispozitie, daca nu cooperezi am metode mai dure de a obtine rezultate, asa
ca ar fi bine sa-mi raspunzi clar si la obiect. Cine este capul organizatiei voastre?
Care tullian te-a recrutat?
- Poooftim?
intreb cu uimire. Ce ai zis?
- Stii foarte
bine ce am zis. Ai cinci minute la dispozitie sa imi dai toate raspunsurile.
Scoate un
dispozitiv argintiu din buzunar si mi-l arata. Seamana cu o tabachera, cu singura
diferenta ca are niste ace lungi care ies din el pe una dintre laturi.
- Sunt convins ca
prietenii tai tullieni ti-au povestit de cititorul mental Kirg. Ei bine, nu tin
mortis sa-l folosesc, pentru ca dupa aia o sa te transformi intr-o leguma. Insa
daca nu primesc niciun raspuns in cinci minute, chestia asta se va atasa de
capul tau. Tocmai am dat drumul la cronometru.
Sunt complet
paralizat. N-am nici cea mai vaga idee ce as putea sa zic sau sa fac. Nu
inteleg ce sunt aia tullieni si de ce acest personaj este absolut convins ca eu
as sti ceva despre ei. In plus, ma chinuie un nou gand de fiecare data cand
acest individ face un pas in fata si intra mai mult in raza de lumina a acelui
bec prost, trasaturile sale imi dau senzatia ca nu stau in fata unui om normal.
Poate e doar mintea mea care o ia razna, cert e insa ca sunt convins ca
sfarsitul mi-e aproape.
Brusc usa din
dreapta se deschide din nou, insa de data asta in camera vecina este lumina. Cineva
il cheama pe cel care ma ameninta de cateva minute. As putea sa jur ca persoana
care i-a facut semn cu mana, este femeia din clipul pe care l-am vazut in bar.
Nu ii mai tin minte numele, insa n-as putea sa ii uit frumusetea. Nu aud ce
vorbesc, insa ea este foarte agitata. Cred ca s-a intamplat ceva foarte grav, pentru
ca barbatul ciudat o ia la fuga ca si cum ar fi uitat total de mine. Femeia in
schimb mai ramane cateva clipe in prag. Se uita lung la mine, cu tristete parca
si apoi pleaca si ea.
Privirea aceea...
da... sigur acum pot sa mor. Simt ca altceva nu mai conteaza. Nu imi dau seama
cum, dar toata frica s-a dus. M-a cuprins o caldura placuta si imaginatia ma
face sa plutesc intr-o alta lume, o lume unde nu sunt decat eu si cu ea. Nu
exista vorbe, ci doar soapte care parca aluneca de la unul la altul. O tin de
mana si parca toate probelemele se topesc. E doar liniste, pace si un sentiment
intens care devine coplesitor.
POC!!! Un sunet puternic
mi-a distrus visul. A fost o impuscatura pe culoar si apoi cineva a izbit
puternic usa din spatele meu.
Niste brate
puternice ma trag de pe scaun si sunt impins din nou pe usa pe care am fost
adus. E invalmaseala mare. Sunt inconjurat de o serie de indivizi care poarta
niste baticuri pe fata si care vorbesc intr-o limba pe care nu o cunosc. Pe jos
zace gardianul care m-a lovit mai devreme, cred ca este mort. Masca de pe fata
ii este putin trasa si de data asta sunt convins ca rapitorii mei nu pot fi
oameni.
Indivizii ma
imping de-a lungul culoarului si din gesturile lor bruste imi dau seama ca
trebuie sa ma grabesc. Sunt bagat prin tot felul de cotloane si culoare
ciudate, despre care nici nu imi imaginam ca exista. La un moment dat sunt suit
intr-un fel de lift, care nu seamana insa cu nimic din ceea ce am experimentat
pana acum in colonie. Simt ca se misca cu o viteza incredibila si curand imi
dau seama ca am fost transportat la o adancime apreciabila.
Acum urmeaza un
nou maraton prin tot felul de deschizaturi si coridoare neobisnuite. Intr-un
final ajungem in ceea ce pare a fi o galerie de pestera. Locul este impanzit de
si mai multi indivizi cu fete acoperite care vorbesc limba asta ciudata pe care
nu pot sa o aseman cu nimic. Am avut ocazia in Londra sa aud aproape toate
limbile Pamantului si cu toate astea, nu mi se aprinde niciun beculet.
Dupa cateva
minute de agitatie, unul dintre indivizi, care e si ceva mai inalt decat
ceilalti, ridica tonul pana reuseste sa-i acopere pe toti si larma se
potoleste. Profit de ocazie sa ma orientez ceva mai bine. Galeria aceasta in
care ma gasesc are cam o suta de metri lungime si vreo treizeci latime si este
ticsita cu tot felul de containere din metal. Niciunul dintre ele nu este insa
deschis, asa ca nu pot vedea ce contin.
Personajul, care
pare a fi sef pe aici, isi scoate masca de pe fata si spre stupoarea mea constat
ca il am in fata pe Rick Benoit, profesorul de matematica pe care l-am cunoscut
acum cateva zile. Ma uit probabil cu o figura tampa si nu reusesc sa pronunt
decat niste balbaieli:
- Aaa... tu...
aici. Ce naiba?
Nu apuca sa imi
raspunda, ca ceilalti incep si ei sa isi dezveleasca figurile. Spre stupoarea
mea care creste constant, intr-un colt il vad pe Mathias stand de vorba cu
actrita al carei chip inca ma obsedeaza.
Intr-un tarziu, profesorul
incepe sa imi vorbeasca in timp ce abia isi retine cateva hohote de ras:
- Stiu ca te-am
zapacit si imi dau seama ca probabil ca o sa ai nevoie de ceva timp ca sa
intelegi asta, dar crede-ma ca abia ma pot abtine sa nu izbucnesc. Ai o fata...
- Iti arde de
glume? Ce dracu’ e toata povestea asta? izbunesc eu. As vrea sa ma controlez
pentru ca simt ca ma aflu in fata unei povesti foarte incalcite. Insa pentru un
biet muncitor care acum mai putin de un an avea ca punct culminant al zilei
cearta vecinilor de palier drogati sau beti, toate astea par un film care se
desfasoara pe repede inainte si din care nu pot scapa sub niciun chip.
- Pentru inceput
aseaza-te aici, spune cu blandete si imi indica un container ceva mai micut,
aflat exact langa noi. Uite, ia si o gura din asta, zice in timp ce imi intinde
un fel tub lung din metal, gaurit intr-un capat. Haide! Ia o dusca ca dintr-o
sticla normala. S-ar putea sa-ti placa. O sa te linisteasca.
Iau temator o
gura si o aroma incredibila ma invaluie. E un gust ce-mi aduce aminte in
acelasi timp de cel mai bun wisky si de cea mai fina sampanie posibila.
Combinatia pare ciudata, dar ma nu pot abtine sa nu iau iar cateva inghitituri.
Bautura este insa tare, curand simt nevoia sa las tubul din mana si sa ma
sprijin de suportul pe care stau asezat. Constat ca nu prea mai am echilibru.
Benoit imi pune o mana pe umar, se aseaza
langa mine si incepe sa vorbeasca rar si tare, de parca vrea sa fie sigur ca nu
imi scapa niciun cuvant:
- Dupa cum ziceam
acum cateva zile, nu esti pe Marte. Nu esti nici macar pe aproape. De fapt acum
suntem pe Ritia 2, o planeta aflata destul de aproape de marginea galaxiei.
Daca vrei sa fiu si mai exact, la 22.000 de ani lumina de Pamant.
Se opri o clipa,
ma studie intens si continua:
- Dupa cum te
uiti la mine, deja te-am pierdut. Zi-mi te rog daca ti-e clar ca nu esti unde
credeai tu ca ar trebui sa fi?
Nu pot sa zic
nimic insa dau anemic din cap. Nu mi-e foarte clar in ce directie am scuturat
capul insa continui sa-l ascult.
- Toti cei care
au fost adusi pe transportor, de pe Pamant, ma rog cu cateva exceptii, sunt
acum sclavi ai ritienilor. Falsa colonie nu este decat un loc de unde tiranii
astia isi finanteaza tehnologia si armata. Practic sunt un fel de specie
parazit care traieste din subjugarea altora. Pana acum nu cred ca ai avut
ocazia sa vezi vreunul cum arata in realitate. Sunt total diferiti de noi. As
putea zice chiar ingrozitor de urati. In fine, ma abat de la povestea
principala. Crede-ma ma chinui din rasputeri sa-ti dau doar detaliile esentiale
ca sa nu te innebunesc de tot.
- Bine... e tot
ce pot spune.
- Noi, cei pe care
ii vezi aici, suntem de pe planeta Tullia. Suntem oarecum vecini cu Ritia 1,
planeta mama a viermilor astia. Acum ceva timp ne-au atacat, ne-au pradat si au
luat foarte multi sclavi dintre ai nostri pe care i-au adus aici sa munceasca
in minele de diamant pana au murit cu totii.
Ii simt ura din
glas si cum incet, incet prind ceva curaj, intreb uimit:
- Pai si la ce
bun tot circul ala cu colonizarea de pe Marte? De ce nu au atacat pur si simplu
Pamantul? Banuiesc ca au o tehnologie care ne depaseste cu mult.
- De cativa ani
incoace, si ma refer la ani pamanteni, au niste probleme grave. S-au bagat in
cateva razboaie pe care le-au pierdut sau le-au castigat cu pierderi imense.
Practic s-au imputinat extrem de tare. Chiar daca ar domina copios Pamantul din
punct de vedere al armelor detinute, nu au personal suficient sa organizeze o
cucerire. Au apelat insa la alte mizerii. Au luat legatura cu liderii politici
de pe Pamant si in schimbul unor cantitati enorme de diamante, organizeaza acum
toate astea.
Nu stiu daca m-am
imbatat foarte tare, dar brusc simt ca o sa lesin. Profesorul pune insa repede
mana pe mine, cheama un coleg repede si cu ajutorul acestuia ma stropesc cu apa
pe fata. Ma lasa cateva minute sa mai diger din informatii, dupa care ma
intreaba:
- Crezi ceva din
toate astea?
Raspund
surpinzator de hotarat:
- Din pacate
povestea ta explica multe dintre ciudateniile pe care le-am trait in ultimele
saptamani. O parte din mine e in continuare convinsa ca e un vis, dar cealalta
proceseaza cu infrigurare informatiile. Nu inteleg insa ce cautati voi aici.
- Pai dupa ce
Ritieni ne-au distrus o mare parte din planeta, cateva sute de supravietuitori
au organizat un fel de miscare de rezistenta. Nu i-am putut ataca niciodata
direct. Suntem, sau mai bine zis eram, se corecteaza el cu tristete, destul de
avansati si noi. Insa nu ne putem compara cu o natie care si-a dedicat mii de
ani razboiului. In plus, tullieni sunt putini acum ca numar, am fost decimati.
In fine, am aflat de intentiile lor cu Terra si ne-am infiltrat pe planeta
oamenilor, ca sa putem ajunge aici pe colonie. Pe Ritia 1 nu avem acces, insa
daca am reusi sa le distrugem depozitele de diamante, le-am taia practic capul.
Este cea mai importanta sursa a lor de venituri in momentul de fata. Si chiar
daca nu-i putem noi distruge definitiv, mai sunt si altii care abia asteapta o
ocazie sa-i vada si mai slabiti decat sunt. Sunt multe polite de platit in
aceasta parte a galaxiei, spuse Benoit si din voce i se simte povara istoriei
unui popor infrant.
Un pic de lumina
se face in capul meu, cu toate acestea mai am un semn de intrebare:
- Sa zicem ca
incet, incet incep sa ma dumiresc... dar mai este o nebuloasa. De ce eu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu