O plimbare în noapte

Se plimba legănat pe malul rîului ținându-se ca de fiecare dată de bara rece pusă acolo ca să îi împiedice pe curioși să se apropie prea mult de apă. Îi făcea plăcere să simtă aerul rece de toamnă și picăturile de ploaie ce i se prelingeau pe ceafă și apoi pe sub parpalacul negru. Când ajungeau pe spate o făceau să simtă un fior ca un scurt șoc electric. Mușchii i se încordau ușor, picioarele iuțeau treptat pasul, iar creierul uita pentru câteva clipe de aminitirile ce o bântuiau.

Străzile erau pustii, iar luminile din cartierele prin care obișnuia să meargă erau de multe ori stinse. Într-un mod ciudat asta o făcea să se simtă în siguranță și de multe ori plimbările ei nocturne se încheiau abia când primele semne ale răsăritului se vedea în partea de est, undeva deasupra dealurilor ce mărgineau orașul.

Totuși ceva era diferit în seara aceea. Din când în când, putea să jure că la câteva sute de metrii se auzea un țăcănit metalic. Putea să fie doar imaginația ei și știa că nu se putea baza întotdeauna pe ceea ce izvora mintea sa. La fel de bine puteau fi niște panofi cu tocul rigid. Sunetul se auzea de 3-4 ori apoi înceta. Mai mergea câteva sute de metrii și apoi iarăși urechile-i captau același zgomot cadențat.

Primul sentiment de teamă l-a avut atunci când intensitatea acelui sunet a crescut. Se întâmpla cam la două ore după ce își începuse plimbarea. Asta putea să însemne că sursa zgomotului se apropia. Apoi a stat și s-a gândit la cine era ea și i s-a părut absurd să fie speriată. Cunoștea orașul acela la perfecție și cu atât mai mult îi știa tainele pe timpul nopții. La nevoie se putea descurca fără nicio problema. Oricum, totul ar fi putut la fel de bine să fie doar o iluzie. Dacă se gândea mai bine nici nu era foarte convinsă că pe parcursul zilei luase pastilele exact așa cum era indicat pe rețetă.

Și-a continuat ritualul și a urmat linia râului până a ajuns în centrul orașului. Traseul trecea exact prin spatele clădirii primăriei. Acesta era cea mai impresionantă construcție din zonă. Avea mai mult de patruzeci de metrii înălțime, putea lejer să ocupe aceeași suprafață ca un stadion și era plină de zeci de sclupturi ce mărgineau acoperișul. Se oprea de fiecare dată aici. Se sprijinea cu spatele de bara de protecție și se uita la proiecția acelor obiecte de artă pe bulevardul lat.

Pe cel mai înalt deal de lângă oraș erau niște reflectoare puternice, menite să lumineze heliportul pe care aterizau turiștii bogați ce veneau la cazinourile din zonă. Lumina de acolo ajungea până la clădirea primăriei și împreună cu sclupturile de pe acoperiș genera un joc de umbre fascinant pentru tânăra care își plimba privirea la fiecare formă ce se prelungea pe asfalt.

Prin acest efect, tot ce era acolo sus, se transpunea jos pe asfalt, distorsionat. În nopțile cu ploaie efectul era de-a dreptul halucinant. Umbrele se reflectau acum în suprafața bălților, iar picăturile de ploaie le făceau să tremure ca și cum ar fi fost vii.

Se uita la spectacolul grotesc și simțea că cineva i-a extirpat creierul și i l-a împrăștiat pe asfalt. Pentru câteva clipe viața și amintirile nu îi mai aparțineau și trăia cu impresia clară că totul nu fusese decât un tablou sau un film prost.

Momentul îi fu însă distrus de țăcănitul metalic care reveni la doar câțiva pași de ea. Se întoarse brusc doar cât să vadă o umbra ce îi trecu rapid prin față, ca apoi să sară peste bara de oțel de pe malul râului. Nu se mai putu concentra să audă și sunetul făcut de aceasta la contactul cu apa pentru că în umarul drept simți o durere înfiorătoare. Duse rapid mâna stângă și când și-o retrase sesiză că era plină de sânge. Disperată și confuză, făcu totuși efortul să se îndrepte până la o zonă cu ceva mai multă lumină, ca să înțeleagă ce i se întamplase. Acolo sesiză urma de cuțit ce îi brăzda umarul și abia atunci realiză că umbra o atacase.

Orice urmă de control pe care își impunea să o aibă asupra minții sale dispăru. Imagini care mai de care mai variate i se iveau acum în fața ochilor. Își aducea aminte de o casă mică aflată pe o stradă de la marginea orașului. Vedea ușa de la intrare deschisă și scările albe din fața ei pline de urme de sânge. Exact acolo unde începea holul de la intrare două corpuri erau prăvălite unul peste celălalt. După îmbrăcăminte una dintre victime părea să fie bărbat, iar cealaltă o femeie. Ambele erau pline de sânge și pe haine se vedeau niște locuri mai întunecate, acolo unde cuțitul lovise din plin.

Femeia încă mai respira, deși o făcea cu greutate. Întindea mâna către bărbat și îl mișca ca și cum ar fi vrut să îl trezească din acel coșmar. Acesta însă își dăduse de minute bune ultima suflare.

Peste această scenă, de undeva din afara casei, prin ușa deschisă se întindea o umbră. Criminalul stătea martor la tabloul sinistru și privea fascinat ultimele zvâcniri de viață din partea victimei.

O noua durere, de data aceasta în coapsa piciorului drept o prăvăli la pământ. Era oare acealași vis sau poate că asta era chiar realitatea. Nu mai știa. Acum era întinsă pe trotoar. Stătea într-o baltă, dar apa rece nu o mai făcea să tresară. Mintea o purta spre o alta senzație mult mai ascuțită. Era sunetul unui cuțit lung, de vânătoare, care despica aerul. Mișcarea era rapidă și dacă erai suficient de concentrat puteai auzi o vibrație ușoară și precisă. Sunetul trăda ușurimea cu care obiectul își făcea treaba.

A treia lovitură nici măcar nu o mai facu să întoarcă capul. Acesta rămăsese răsucit într-o parte, astfel încât ochii să poată suprinde în continuare jocul luminilor și umbrelor. Tot felul de personaje dubioase săreau acum din asfalt și se repezeau unele la celelalte. Vedea pe fețele lor furie, durere, groază, disperare, răzbunare.

La un moment dat, din jocul acela spectaculos se desprinse o umbră, ca cea pe care o văzuse mai devreme. Umbra se apropie și se întinse alături de ea pe asfalt. Avea fața acoperită, dar destul de repede masca îi dispăru. Era un bărbat a cărui vârstă nu i se putea citit. Figura îi era dominată de un rânjet sinistru ce părea să spună că și-a atins țelul. Stătu așa o vreme și o privi. În tot acest timp mintea ei continua să lucreze. Fața acea, cumva părea atât de cunoscută.

Din noianul de personaje încleștate și însângerate ce i se învârteau prin minte se desprinse până la urmă una. Era acealași bărbat din fața ei, numai că părea mult mai tânăr. Era și el întins într-o baltă de sânge, dar nu era mort. Se târa cu disperare pe podeaua unei camere mari și se uita în toate direcțiile încercând să strige ceva. Suntele nu ieșeau însă și asta părea să îi provoace mai multă durere decât rănile de pe corp.

După zece minute de stat în apa rece corpul începu să îi tremure necontrolat. Abia atunci i se luă valul de pe ochi și văzu ce se întâmplă în jurul său. Stătea întins pe asfaltul umed și la doar câțiva centimetrii de nasul său vedea clar chipul unei femei tinere și foarte frumoase. Chipul ei părea însă să fi rămas suspendat într-o expresie de nebunie. Ochii, buzele, nările nu se mișcau și curând își dădu seama că stătea în fața unui cadavru.

Ochii ei mari și negri îi aduceau aminte de cineva, probabil de fosta sa soție care murise în urmă cu doi ani. A, da... gândul acesta mai limpezii un pic din confuzia care îl înconjura.

Nu va putea probabil să uite niciodată ziua aceea. Pur și simplu se dusese să deschidă ușa și se trezise față în față cu un curier. Nu putuse să îi zărească trăsăturile pentru că purta o geacă mare și ținea pe cap o șapca cu borul enorm ce ascundea aproape totul. Era un pic mirat de ora la care un curier se prezenta la ușa lor, pentru că era aproape zece seara. Îi atrase însă atenția pachetul din brațele acestuia și întoarse capul ca să vadă adresa scrisă acolo, să fie astfel sigur că el era destinatarul.

N-a apucat să facă niciun alt gest. Pachetul s-a prăvălit la pământ și în mâna curierului a văzut un cuțit mare de vânătoare. Lovitura primită în burtă a fost puternică și l-a prăvălit la pământ. A văzut cu coada ochiului cum criminalul s-a repezit în fugă către interiorul apartamentului. De acolo soția sa îl tot întreba cine e la ușă. Era furios că nu putea să scoată niciun sunet și fiecare efort pe care îl făcea îi aducea doar un val de sânge pe gât.

N-a apucat să o vadă pe soția sa murind, dar își aducea aminte de ultimele clipe înainte să își piardă cunoștiința și știa că îi fusese clar că aceasta va muri.

Se trezise din comă două luni mai târziu și nu simțise nevoia să întrebe absolut nimic. Sentimentul de durere pe care încă îl mai simțea în suflet îi era de ajuns ca să fie sigur despre cum se încheiase acel atac brutal.

Când a ieșit din spital singurul lucuru care l-a mai ținut în viață a fost dorința de a-l găsi pe vinovat. S-a dus la poliție și a încercat să afle cât mai multe despre investigația care urmase atacului din apartamentul lor. S-a lovit însă de un zid ciudat. Nu primea nicio informatie concretă și de la un punct încolo părea că eforturile depuse de agenți erau neînsemnate, comparat cu gravitatea întâmplărilor.

A urmat un val de furie teribilă, care i-a adus doar câteva amenzi pentru tulburarea liniștii publice și interdicția de a mai călca în secția de poliție. Cum nu simțea niciun alt motiv pentru care să-și mai trăiască viața își începuse propriile lui investigații. Se folosise de un fost prieten din copilărie care avea ceva legături cu lumea interlopă. Își sacrificase stilul de viață și toți banii strânși că să își facă câteva conexiuni acolo. Agitația sa nu fusese însă în zadar. Curând începuseră să vină și informații. În ultimii ani existaseră mai multe crime ca aceea în tot orașul. Era vorba de un criminal în serie care ataca întotdeauna cupluri și despre care poliția nu avea nicio informație. Se știa doar că își rănea întotdeauna victimele mortal și apoi rămânea câteva minute să le vadă chinuindu-se.

Blocajul de care se lovise în relația cu agenții îi fusese reconfirmat. După ultima crimă, cea a soției sale, resursele poliției pentru investigația respectivă, fuseseră tăiate. Ca și cum toată lumea era convinsă că totul se terminase.

Cu ajutorul unui drogat care ar fi făcut orice pentru o doză, pusese mâna pe dosar. Aflase astfel și identitatea persoanei și totodată sursa valului de liniște așternut peste poveste. Criminalul fusese identificat ca fiind copilul ministrului de interne, ce suferea de multă vreme de niște tulburări mintale grave. Puternicul om politic nu dorise însă să își trimită progenitura după gratii și mușamalizase totul. Copilul său ajunsese astfel doar pe mâna unor psihiatrii foarte cunoscuți.

Tânărul ținea foarte bine minte fiecare detaliu al pozei din dosar. Liniile feței, curbura obrajilor, culoarea ochilor, forma buzelor, toate se regăseau la cadavrul întins pe trotoarul umed. Expresia de groază a victimei îi stingea abia acum setea de răzbunare cu care trăise atâta vreme.

Calendare

Nu i-am înțeles niciodată fascinația pentru calendare. Ce-i drept nici nu s-a chinuit vreodată să-mi ofere vreo explicație mai complexă decât: “îmi plac”. Oricum gândul ăsta m-a chinuit doar în primele luni după ce l-am cunoscut. Apoi am acceptat că pur și simplu asta era situația, iar locuința mea temporară avea să fie plină de modele care de care mai variate.

Fusesem acceptat la mai multe facultăți, însă abia în ultima clipă posibilă m-am hotărât ce oraș să aleg. Astfel că, în momentul mutării, mi-a fost imposibil să mai găsesc un loc în cămin. Norocul meu a fost reprezentat de niște prieteni care mi-au recomandat un apartament foarte convenabil în ceea ce privea chiria. Avea două camere și trebuia să îl împart cu Cristi, un student în anul doi la arhitectura.

Îmi fusese prezentat ca fiind extrem de liniștit și cu mult bun simț. Ce-i drept amicii mei « uitaseră » de obsesia acestuia pentru calendare. Dar, după cum am precizat ceva mai devreme, m-am adaptat rapid la peretii plini cu tot felul de modele colorate, scrise în limbi care mai de care mai exotice și purtând siglele tuturor firmelor posibile de pe lumea asta.

Mai mult, după ceva vreme, am descoperit și avantaje. Nu uitam niciodată de vreun curs, de vreo întâlnire sau de examene. Fără să vreau, eram perfect conștient în ce zi, lună sau anotimp eram.

Uneori părinții mei veneau în vizită și mă întrebau dacă nu mi-era frică de colegul de apartament. Probabil că dacă nu îl știai bine era destul de înfricoșător să îl vezi plimbându-se de-alungul pereților din casă și admirând fiecare element al enormei colecții pe care o strânsese încă din copilarie. Se purta de parcă era într-un muzeu. Mergea cu pași mici, își ținea mâinile la spate și la fiecare exponat se apleca și cerceta cu meticulozitate diverse detalii ce erau interesante doar pentru el.

Exista desigur și ritualul schimbării. La unele calendare filele trebuiau întoarse zilnic, la celelalte se întâmpla lunar. Își punea niște mănuși din cauciuc, folosite în spitale și dădea foile cu foarte mare grijă, astfel încât să nu le producă nici cea mai mică mototolitură. Era o operațiune care dura căteva zeci de minute și nu îmi permiteam niciodată să îl deranjez. Trăiam cu impresia că dacă voi face asta, era posibil să comită o greșeala și să își distrugă prețioasele comori.

Întâmplările care au ramas însă în mintea tuturor au început cam la doi ani și jumătate după ce l-am cunoscut. Pe vremea aceea Cristi se pregătea intens pentru examenul de licență pe care urma să îl dea în vara următoare. Stătea închis în cameră cu zilele și studia intens sau se ocupa de un proiect secret, ce urma să fie elementul cu care avea să intre în lumea bună a arhitecților faimoși. Mă rugase foarte mult să mai arunc din când în când câte un ochi pe calendarele sale prinse de pereții din zonele comune ale apartamentului. În caz că avea de facut o parte a proiectului său care l-ar fi absorbit în totalitate, vroia să fie sigur că filele ar fi fost totuși date.

Îmi lăsase evident și o pereche de mănuși la dispoziție și văzusem pe fața sa o bucurie evidentă dată de faptul că nu comentasem nimic vizavi de această cerință pe care mulți ar fi luat-o în batjocură.

În fiecare seară, pentru perioada care a urmat, mi-am creat și eu un ritual. Când ajungeam acasă, făceam o plimbare destul de rapidă, îmi aruncam ochii pe pereți și verificam dacă totul era în regulă. Se întâmpla foarte rar să fiu eu nevoit să schimb pagina, dar când apăreau astfel de cazuri o făceam cu bucurie în suflet. Nu înțelegeam de ce, dar la sfârșitul turului, când aveam certitudinea că suntem la zi cu datele, aveam un sentiment de control și siguranță

Săptămânile au trecut și la un moment dat am realizat că operațiunea ce dura în mod normal 10-15 minute, ajunsese să-mi răpească mai mult de o oră. Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu cineva, dar întârziasem, fără să fiu nicio clipă conștient că sunt așteptat. Când am realizat acest lucru am stat să analizeze și ce anume atrăgea atenția pe filele acelea. Și atunci am înțeles că nu era vorba de poze sau logo-uri sau mesaje în limbi străine. Era vorba de dată. Mă holbam tot timpul la dată, de parcă aș fi încercat să controlez timpul.

Am râs in sinea mea și m-am gândit că e o prostie și că ar trebui să încetez. Altfel eram sigur că riscam să ajung la fel de ciudat ca și colegul meu de apartament. Le-am spus tuturor prietenilor povestea mea și am râs împreună cu ei despre acele momente ciudate. Chiar dacă în aceleași timp simțeam că într-un fel îi înșelam încrederea lui Cristi, eram convins că asta era singura modalitate de a nu cădea într-o stare de nebunie. Mai mult, am aflat de un alt cunoscut care își căuta coleg de camera și am părăsit apartamentul în care locuisem atâția ani.

Nu i-am motivat decizia lui Cristi, doar i-am spus că trebuie să mă mut. N-a comentat absolut nimic, dar pot să jur că în privirea lui s-a vazut dezamăgirea. Ca și cum găsise pe cineva care-l înțelegea, care nu-l socotea nebun, dar acel cineva se dovedise doar un scamator.

La câțiva ani dupa acele momente am fost invitat de către niște prieteni la o recepție prin care se sărbatorea inaugurarea noului sediu al primariei. Arhitectul era fostul meu coleg de apartament.

Am ezitat. Sentimentul de rușine pe care îl aveam față de el reînviase brusc și îmi șoptea să stau acasă. Eram mai mult ca sigur că va participa și el. N-am fost însă în stare să găsesc vreo scuză convingătoare pe loc și nici să spun adevărul care mă durea. Drept urmare în seara cu pricina mi-am conceput o întreagă strategie de ascuns pe dupa farfuriile de mâncare și pahare și de stat cât mai mult pe la toaletă. Orice, numai să mă poată observa cât mai puțină lume.

Strategia a functionat, nu ne-am întâlnit. Ce-i drept ar fi fost greu. El a stat la masa principală, eu undeva într-un colț. În plus tot timpul în jurul său era agitație și aglomerație. Toată lumea era fascinată de lucrare și se înghesuia să-i pună întrebări.

Când mi-am potolit gândurile paranoice am putut și eu să fiu atent în jurul meu. Interiorul clădirii era inedit și surprinzator. Era plin de linii curbe care se înlănțuiau între ele. Pe măsură ce treceau orele realizam că sunt înconjurat de arcuri, cadrane, limbi de ceas, mecanisme. Nu erau evidente, dar tabloul se contura pas cu pas. Când piesele ți se aranjau în cap și vedeai imaginea de ansamblu, senzația de control al timpului apărea și ea inevitabil.

Mai trăisem odată acea senzație și iarăși am simțit că o iau razna. De jur împrejur însa toți șușoteau același lucru. Dusesera conversațiile pe marginea acestui subiect la nivel de fascinație.

Cristi reușise să-și ducă obsesia la un nivel grandios. Anii de studiu al unui singur lucru îl făcuseră să înțeleagă foarte bine cât de subtil se putea juca cu mintea umana. Am simțit nevoia să ies afară. În drum spre ieșirea din clădire i-am zărit pentru o clipa ochii. Era privirea cu care pe vremuri se uita la calendare de parcă putea să controleze timpul. Acum însă îi studia cu aceeași mare atenție pe oameni. Am inspirat aerul rece, am alergat până la râul aflat în apropiere și instinctual mi-am aruncat cu furie ceasul de la mână în apa aproape înghețată. 

Copacul din intersecţie

Primul semn a apărut într-una dintre intersecţiile cele mai aglomerate. La început a fost doar o mică crăpătură în asfalt. Evident toată lumea a ignorat-o şi viaţa în oraş a continuat la fel de agitată si nepăsătoare ca şi pâna atunci.

Într-o dimineaţa din crăpătura respectivă a ieşit un firişor verde. Greu de crezut că şi pe acela l-a remarcat cineva. Ba mai mult, câteva roţi de autoturisme au trecut în cea mai mare viteză peste el.

Abia într-o zi de miercuri, doamna Stefania, contabilă la o firmă de construcţii, s-a speriat de crenguţa care răsărise ca prin minune in timpul nopţii. Trecea în fiecare zi prin acelaşi loc, aproape la aceeaşi oră şi putea să jure că niciodata nu o văzuse.

Întâmplător, fix în momentul în care evita cu efort ciudăţenia, tocmai vorbea la telefon cu soţul ei, consilier de seamă al primăriei. Bineinţeles că în secunda în care acesta a aflat motivul sperieturii soţiei, a început să facă presiuni la Administraţia Drumurilor pentru curaţarea intersecţiei.

Directorul administraţiei a ignorat la început apelurile stresante care îi tulburau liniştea unei dimineţi plăcute de primavara. Din pacate însă pentru el, rapoartele ce menţionau astfel de situaţii au crescut exponenţial pe parcursul următoarelor ore. Zeci de intersecţii importante din oraş păreau să fi fost invadate de crenguţe care se încăpătânau să străpunga asfaltul si să se înalţe fix în mijlocul  răscrucilor de drumuri.

Ordinele au fost date cu repeziciune, mai ales că primarul tocmai primise o notă referitoare la o vizită a unui ministru important în oraşul lor. Muncitorii s-au repezit cu topoarele şi griul monoton al asfaltului şi-a regăsit destul de rapid liniştea.

A doua zi dimineaţa doamna Ştefania oprea absolut uluită masina. Crenguţa, despre care primise vestea că fusese retezată era acum un copăcel de vreo doi metri, plin de frunze groase şi chiar şi de câteva flori. Situaţia era identica şi în celelalte intersecţii din oraş, iar directorul administraţiei se uita siderat la dosarul de reclamaţii venit din partea cetăţenilor tulburaţi de perturbarea traficului.

Telefoanele începură să sune haotic şi o echipă a Ministerului Mediului a venit grabnic să evalueze situaţia. Evaluarea s-a întins pe o sută douăzeci de pagini. De bună seama a fost doar o modalitate prin care experţii respectivi au hotărât să nu-şi declare incompetenţa. Şi asta pentru că toate cele şaptesprezece recomandări pe care le-au făcut nu au produs nicio schimbare. Copacii, semeţi de acum, erau doborâţi în fiecare seară şi apoi dimineaţa se inălţau şi mai falnici şi mai înfrunziţi decât în ziua precedentă.

Specialiştii au continuat să curgă. Botanişti, chimişti, fizicieni, ingineri, aruncau sfaturi peste sfaturi. Un ziarist haios din oraş chiar ajunsese să compare situaţia cu basmele în care vonici din toată lumea erau chemaţi să salveze regatul şi cu toţii eşuau. Spre deosebire de basm însă, aici nu apărea niciun prinţ salvator.  Mai mult, specialiştii începuseră să vina şi din zone mai puţin convenţionale. Astrologi, necromanţi, spritişti şi ghicitoare propovăduiau sfarşitul lumii sau în orice caz declinul ei.

Au venit până si germanii si americanii să facă o estimare a situaţiei. Copacilor însă nu le-a pasat foarte tare de asta. Au continuat sa crească. Coroanele lor erau printre cele mai spectaculoase văzute vreodata. Mulţimea de turişti care venea să îi fotografieze părea să îi enerveze şi mai tare pe locuitorii care oricum erau chinuiţi de faptul că trebuiau să ocoleasca mereu cu maşinile drăcoveniile apărute în calea lor.

Au început revolte in faţa primăriei. S-au organizat conferinţe internaţionale extrem de costisitoare. Toate discuţiile din cafenele, de la cârciumi sau petreceri, ba chiar  si din pauzele de la scoală, se purtau doar pe tema metodelor de a distruge definitiv duşmanul din intersecţie. Oraşul întreg era dominat de ura împotriva acestui inamic care le invadase asfaltul.

Starea de spirit atât de apăsătoare s-a spulberat în cea mai călduroasă zi din vara acelui an. Atunci, pe lângă supărarea provocată de copacii monstruoşi, căldura lovea nemilos în orice trecător.  Până şi aparatele de aer condiţionat începuseră să se strice şi să cedeze în faţa gradelor din termometre ce creşteau cu fiecare minut.

În jurul orei patru după-amiază,  în apogeul valului de căldura, a apărut zvonul că nea Costica, un pensionar de vreo optzeci de ani a fost zărit pe stradă. Vecinii s-au repezit să-l aducă  în casă ca să nu păţească ceva. L-au gasit sub unul dintre copacii respectivi. Stătea comod într-un scaun pliant şi citea liniştit ziarul. Pe chipul său se vedea o strălucire ciudată. Se simţea foarte relaxat.

Vecinii au crezut că inebunise şi s-au grăbit să-l ia cu forţa in casă. Ajunşi insă sub umbra copacului au rămas înmărmuriţi. Corona extrem de groasă şi de bogată bloca orice urmă de căldură. Nici cea mai faimoasa insulă tropicală nu oferea o temperatură mai placută.

A doua zi toţi experţii au fost alungaţi din oraş, iar nea Costică a fost numit şef la nou creata Administraţie a Copacilor din Intersecţii. Sub coroanele copacilor au fost instalate bancuţe comode şi turiştii au fost invitaţi să ia un loc şi să se bucure de atmosfera plăcuta. Doamna Ştefania a continuat să meargă cu maşina la serviciu, ce-i drept pe noul traseu care era puţin deviat faţă de cel initial. Însă nu mai vorbea la telefon ci se uita de fiecare dată prin parbriz, cu bucurie în suflet, la minunile ce apăruseră la ei în oraş.

Serialul lui Paul

Paul era şomer de mai bine de 3 luni. Situaţia nu era încă disperată, dar rezervele pe care le avea puse deoparte nu aveau să mai ţină o veşnicie. Stătea în fiecare zi cu ochii ţintă în calculator şi căuta frenetic de lucru. Aplica într-una la diverse posturi, însă nu era nici măcar chemat la interviuri.

Restul timpului  prefera să-l petreacă închis în micuţa lui garsonieră sărăcăcioasa. Îi era jenă să dea ochii cu prietenii sau cu rudele atât timp cât nu reuşea să-şi găsească ceva. Aflase de un serial poliţist plin de mistere complicate, pe care personajul principal le rezolva de fiecare dată după o serie de acţiuni pline de tensiune. Nu ştia exact de ce îl atrăgea atât de tare, dar se uita aproape obsesiv la sutele de episoade pe care le găsise pe internet.

Într-una din zile se trezi în cutia poştală cu un plic A4. Îl luă curios şi se îndreptă cu el până în mica lui locuinţă. Îl desfăcu nerăbdător, crezând că avea legatură cu zecile lui de aplicaţii. Se trezi însa pus în faţa unei scrisori venite de la o casă de avocatură. Era invitat la citirea unui testament. Era vorba de răposta lui matusa Martha.

La început, după ce a terminat de citit, primul sentiment a fost dezamăgirea. Nu era un raspuns pozitiv de la vreo firmă. Repede a apărut şi cel de curiozitate. Cine naiba era mătuşa Martha? Îşi amintea de o rudă foarte drăguţă la care părinţii îl duceau atunci când era mic. Îşi aducea aminte că-l servea cu tot felul de bunătăţi din cămara burduşita de borcane şi cutii. Nu putea să jure că era vorba de matuşa Martha. Amintirile era destul de pierdute în timp.

Cum nu trecea printr-o perioadă foarte bună, al treilea sentiment care a venit ca o vijelie, a fost teama. Poate influenţat şi de unul dintre ultimele episoade văzute, s-a imaginat brusc în faţa unei reuniuni de familie. Rude hrăpăreţe se certau aprig pe o bucată de pământ pierdută undeva printr-un loc uitat de Dumnezeu. Urmau ani de procese, acuzaţii şi duşmănie între oameni care până de curând trăiseră în linişte şi pace. 

Îi era însă şi mai frică de eventuale complicaţii legale, astfel că la data indicată în scrisoare s-a îmbrăcat cu tragere de inima şi s-a îndreptat supărat către adresa de pe plic. Ajuns acolo s-a trezit într-o casă veche, mare şi foarte bine întreţinută. S-a dus către secretara batrână de la intrare, apoi a fost direcţionat către o anumită încăpere.

A intrat încercând să-şi controleze tremuratul şi chiar când a păşit pragul a închis ochii încercând să găsească idei. Se gandea atât la cum să răspundă întrebării “şi tu, cu ce te mai ocupi?”, cât şi la modalităţi prin care să găseasca o cale de împăcare între rudele certăreţe.

Surpriza a fost totală. Era singur, cu un avocat tinerel şi foarte bine îmbrăcat care i-a facut semn să ia loc pe  un scaun comfortabil de piele. A urmat apoi o extrem de scurtă citire a testamentului. Practic mătuşa era falită şi lăsase în urmă doar un plic, pentru “nepotul ei favorit”. Paul rămase trăsnit de veştile primite, însă nu comentă nimic. Scăpase repede şi fără complicatii iar asta era cel mai important.  Şi-a luat plicul şi s-a întors acasă, acolo unde l-a aruncat pe masa din bucătărie peste farfuriile încă nespălate.

Iniţial îşi propusese să desfacă plicul abia după ce afla cu siguranţă cine era acea mătuşă. În clipa în care plicul a aterizat pe marginea unei farfurii lucrurile însă s-au schimbat. A auzit un clinchet şi a realizat că o bucată de metal zăcea acolo. Nici nu a apucat să se gândească la ce ar fi putut să conţină că s-a şi repezit curios să desfacă plicul. A tras rapid de un capăt şi pe măsuţa jegoasă a căzut o cheie şi o bucăţică de hârtie pe care era scris ceva.

S-a uitat lung la cheia argintie şi scurtă şi i s-a părut foarte ciudată. Nu prea semăna cu cheile pe care le mai vazuse de-alungul timpului. A luat apoi bucata de hârtie şi a văzut că aparţinea unei casete de valori dintr-o anumită bancă.

Dintr-odată l-a prins euforia banilor. Văzuse casete de valori doar în filme, însa îi era destul de clar că până şi într-una mică puteau intra ceva sume de bani substanţiale. Iar asta era varianta cea mai tristă. Mătuşa, cu siguranţă bogată, ar fi putut să lase bijuterii, pietre preţioase. Lumea era a lui.

Cea mai tare imagine care i se contura acum în minte, era una în care se ducea la toate firmele la care aplicase. Era îmbrăcat într-un costum foarte scump, purta un ceas mare de aur şi un bodyguard cu un cap mai înalt ca toţi, îi deschidea toate uşile. Se ducea direct la biroul de resurse umane şi le urla “eu sunt şeful acum. Tu, tu şi tu, afară”. În visul său nici măcar nu arăta cu degetul, ci toata mişcarea era făcuta din bărbie, ca la cei mai fioroşi mafioţi. Evident era vorba tot de mafioţii din filme.

Şi-a luat cele mai de preţ haine, adică blugi relativ noi şi una dintre cele trei cămasi cumpărate la ofertă din hypermarket şi s-a prezentat plin de importanţă la bancă. Individul care s-a ocupat de el a fost foarte politicos şi protocolar. Asta i-a crescut sentimentul succesului.

Procedurile nu au durat mult şi în doar zece minute s-a trezit într-o cameră la subsol, bine luminată, în care se găsea doar o masă, un scaun micuţ şi cutia sa argintie. Spre încântarea lui era un model destul de mare. Excelent, asta însemna mai mult loc pentru averea sa.

A urmat supriza. A desfăcut rapid cutia, înauntru era o nouă foaie de hârtie, o foaie şi nimic altceva. Minute bune s-a uitat blocat la blestemata de cutie goală. I se năruise un întreg univers. Nici cel mai talentat pictor nu ar fi reuşit să suprindă un chip mai dezamăgit ca al său.

Într-un târziu cineva a bătut la uşă, funcţionarul de mai devreme a băgat capul şi a întrebat dacă “totul este în regulă?”. Paul a simţit invitaţia subtilă de a părăsi incinta. Drept urmare a prins în scârbă cu două degete bucata de hârtie şi şi-a aruncat ochii pe rândurile scrise. Dezamăgirea s-a triplat. Era doar o poezie. A mototolit-o, a îndesat-o în buzunar şi s-a îndreptat agale către casă.

Pe drum, când simţul realităţii a început să-i şoptească faptul că poate îşi facuse speranţe prea mari, şi-a mutat gândul şi la versuri. Nu păreau necunoscute şi desi trecuse multă vreme de când le mai citise, putea să jure ca era “Moartea căprioarei”, a lui Labiş. Pe faţă i-a apărut o cută de om gânditor şi în doar câteva clipe era din nou pe valurile imaginaţiei.

Parcă Labiş făcuse parte dintr-o organizaţie. Poate că era ceva gen masonerie sau o altă societate secretă. Văzuse el în serialul său cum într-o bucată de text stau ascunse mistere sau indicii către averi fabuloase. Oricum, asta putea fi singura explicaţie. Un om n-ar fi avut alt motiv să lase moştenire o poezie.

N-a mai ajuns acasă. S-a oprit la biblioteca centrală şi a început să caute disperat. A luat toate cărţile în care fusese analizată vreodată acea poezie şi s-a pus pe studiat. Era sigur că va descoperi ceva simbolistică ascunsă. Citea cu înfrigurare şi îşi nota pe un carneţel orice idee care părea să se potrivească teoriilor sale. Se simţea de neoprit şi nici măcar pasajul în care se povestea că Labiş făcuse parte din UTM nu-l oprise. La fel ca şi organizaţiile secrete, sigur şi Partidul Comunist ascunsese la rândul său nişte secrete senzaţionale. Mai mult, de la un punct încolo se părea ca poetul intrase în dizgraţie şi asta clar în mintea lui Paul avea legătură cu un secret suprem pe care Labiş îl descoperise.

Treceau orele, zilele şi chiar săptămânile. Se prezenta acolo la opt dimineaţa şi părăsea incinta la închidere, la zece seara. Nu citise niciodată atât de mult şi ajunsese să cunoască foarte bine atât viaţa lui Labiş, cât şi toate poveştile legate de organizaţiile de tineret ale comuniştilor. Mai mult, bibliotecara şi paznicul îl îndrăgeau teribil. Chiar daca astea nu-l interesau, aflase şi despre domna Raduţ, soţia gardianului. Dânsa gătea de la doisprezece ani şi era fruntaşa echipei de tricotaj dintr-o renumită fabrică de textile. Mai amplă era povestea lui Ionel, fiul bibliotecarei. Acesta avea patru ani de când încerca să intre la facultate, dar era convingerea întregii familii că sistemul avea ceva impotriva lui.

Poveştile acestea, dar şi un mail primit cu o invitaţie la interviu readuseră iarăşi un sentiment de realism. Acesta se amplifică pana în punctul în care Paul realiză că de o luna viaţa lui se învârtea doar în jurul unei poezii şi a unei teorii ciudate. Ştrese un pic cu buretele serialul din mintea sa şi sună nişte prieteni. Le propuse să se întâlneasca. Aceştia, fericiţi că Paul practic “reînviase”, veniră într-un suflet în mica sa garsonieră. Glumele pe care aceştia le făcură la auzirea poveştii, uciseră şi ultima fărâmă de speranţă a lui Paul. În dimineaţa următoare, arunca bucata de hârtie cu poezia scrisă într-un sertar şi se aranja cu grijă pentru interviu.

Trei luni mai târziu, un eveniment de familie îl aducea în mijlocul rudelor. Îl vazu acolo pe unchiul Marcel, enciclopedia familiei, şi îi relată întâmplările, ce-i drept un pic distorsionate, ca să nu se facă total de râs. În ciuda faptului că omisese nişte detalii, unchiul pus pe şotii tot a fost zguduit de un râs prelungit. Mătuşa Martha îşi cunoscuse soţul la un cenaclu literar în care se recitase şi “Moartea căprioarei”. Cum îl îndrăgise mult pe Paul atunci când acesta era mic, hotărâse probabil să-i lase cea mai preţioasă amintire.

Întâlnirea se termină cu unchiul Marcel care trecea pe la absolut toata lumea urlând în timp ce râdea cu poftă: “Auzi, Martha şi averile. Femeia aia n-a reuşit să ţină un ban în casă mai mult de o zi. Era mereu la cumpărături şi avea mereu casa plină de bunătăţi pentru musafiri.”. Paul zâmbea si el. Îşi aducea aminte de managerul pe care îl cunoscuse la interviu. Acesta era pasionat de istorie şi fusese cucerit de cunoştinţele profunde ale tânărului despre perioada comunistă.

Manual de economie aplicata la fabrica de hartie igienica

Maronesti era una dintre cele mai de succes localitati din tara. Fabrica de hartie igienica oferise locuri de munca pentru majoritatea cetatenilor. Era centrul economic al micului oras de munte.

Pentru multa vreme, lucrurile mersesera foarte bine pentru toata lumea. Din pacate, intr-o vara s-a auzit de zvonul unei crize economice. Pentru cetatenii din Maronesti, stirile pe care le auzeau referitor la tema respectiva nu insemnau mare lucru. Singurul pe care l-a marcat insa perspectiva unor blocaje la nivel macro si micro economic a fost domnul Trei-Straturi, patronul maretei intreprinderi.

La fel ca si restul cetatenilor, nu intelegea absolut nimic din ceea ce se intampla. Diferenta era insa ca, pozitia pe care o avea in calitate de lider al comunitatii, il obliga sa ia atitudine. Sau cel putin asta ii spusese la o reuniune de familie, nepotul sau, Chifteluta Vin-Varsat. Acesta era un vasnic absolvent al Facultatii de Stiinte Politice. Prin vasnic o sa va rog sa intelegeti ca taica-su oferise suficient de multa spaga, astfel incat Chifteluta obtinuse diploma de absolvire. E drept, decanul facultatii a simtit o mare strangere de inima cand i-a inmanat-o, dar amintirea Jeep-ului adus cu mari eforturi de catre domnul Vin-Varsat senior, l-a facut sa-i tremure usor manuta si sa scape pana la urma foaia de hartie cu numele proaspatului absolvent.

In calitate de cel mai educat membru al familiei, Chifteluta a simtit nevoia sa inceapa un proces de impartire de sfaturi. Dat fiind profilul facultatii pe care il absolvise, a inceput sa se implice in toate aspectele vietii membrilor familiei. Primul pe lista a fost unchiul sau, domnul Trei-Straturi, fiind convins ca nepotul sau avea doar idei minunate pe care le acumulase in cei patru ani de educatie inalta. Pe junior il ajuta foarte mult si vocabularul extraodinar. Nu avea idee ce insemnau mai mult de jumatate din termenii pe care ii folosea, dar sesizase ca toti ramaneau cu gura cascata.

Prima concluzie pe care a tras-o din analiza fabricii unchiului sau, a fost aceea ca “rata de profitabilitate poate fi marita daca se reduce marja de cheltuieli cu personalul, pentru a atenua efectele posibilei crize care ar fi dus probabil la reducerea consumului”. Pe scurt l-a pus pe proprietar sa reduca salariile.

Acesta, folosindu-se de stirile apocaliptice pe care le prezentau posturile de televiziune, si-a pus fata de la personal sa opereze reducerea. Tanti Maria teoretic ar fi trebuit sa faca o analiza impreuna cu Costica de la contabilitate, drept pentru care s-au intalnit la o sedinta in doi. Sedinta s-a desfasurat pe parcursul a doua sticle de 1 litru de palinca de prune, culese cu un an inainte de socrul specialistului in finanate. La finalul sesiunii, cei doi s-au gandit ca 55%, respectiv taria bauturii, suna bine ca si reducere de salariu.

Vestea a picat ca un soc in mijlocul angajatilor, iar Marinel Coasa-de-Fier, auto-proclamatul sef de sindicat, a hotarat decretarea grevei. Dupa jumatate de ora in care a explicat ce inseamna “decretarea grevei”, toti angajatii s-au oprit din lucru. Apoi s-au strans in fata fabricii si au inceput sa protesteze. Protestele au crescut in intensitate pe masura ce se lasa seara, venea racoarea si sotiile protestatarilor veneau cu de-ale gurii, adica in principiu bautura.

Domnul Trei-Straturi a hotarat sa se tina tare pe pozitie, insa la fel au hotarat sa faca si angajatii. Problemele au inceput sa apara dupa cateva zile, cand hartia igienica a inceput sa dispara din stocul fabricii si apoi inevitabil din stocul magazinelor, restaurantelor, carciumilor si caselor.

Daca cetatenii se mai descurcau in intimitatea propriilor locuinte cu igiena anumitor zone corporale, cand se gaseau in alte locuri intampinau probleme extraordinar de mari. Primele au suferit restaurantele si carciumile. Convinsi ca excesul de alcool si mancare poate avea efecte tulburatoare, locuitorii din Maronesti au hotarat sa stea mai mult pe acasa.

Apoi magazinele de alimente au fost si ele lovite. Consumul s-a redus mai ales printre cei care munceau. De teama unor bolboroseli la stomac se hotarasera sa nu mai serveasca micul dejun si pranzul, pentru a evita evenimente de rusine la serviciu.

Turismul a murit si el destul de repede. Statisticile de la primarie vorbeau inaintea grevei de trei turisti anuali care veneau sa vada o fanta despre care legenda spunea ca fusese intemeiata de un mare domnitor. Legenda nu spunea si care era acesta. Cert e ca, o data cu criza de hartie igienica cei trei au disparut de pe harta economica a localitatii. Drumul pitoresc din oras pana la fantana dura mai mult de cinci ore si nimeni nu risca sa popseasca pe dupa boschetii de pe marginea cararii fara pretioasa hartie.

Asa cum era normal, dezastrul din turism a nenorocit-o pe tanti Florica, care avea o camera de inchiriat in care stateau cei trei turisti statistici. Iar efectul de bumerang a dezechilibrat si stana lui nea Ion, de la care aceasta se aproviziona in perioadele de “boom” de vizitatori.

Stana lui nea Ion a lovit mai departe in pet shop-ul ce vindea caini ciobanesti, iar acesta in uzina de aduna resturi de oase stranse langa groapa de gunoi.

In fine, chiar si pentru orice fin observator lantul acesta al slabiciunilor era foarte greu de urmarit, deoarece legaturile comerciale intre toti membrii oraselului fusesera extrem de stranse.

Totul s-a terminat intr-o marti. In ziua respectiva, sotia liderului sindical a consumat inainte de a pleca la piata o cantitate exagerata de iaurt. Combinatia cu porumbul fiert pe care il gatise in dimineata respectiva a dus la oarece tulburari digestive. De teama rusinii publice, respectiv eliminarea nevoilor intr-un loc lipsit de hartie igienica, domna Coasa-de-Fier a grabit procesul de achizitie a alimentelor necesare gospodariei. In graba sa a neglijat culoarea putin nenaturala a carnii pe care o cumparase pentru sotul sau.

Graba gospodinei a rezultat intr-o diarie cumplita a lui Marinel. Doua zile acesta s-a sters la fund cu foi din caietele baiatului sau, elev in clasa a sasea la scoala din localitate. Zona devenisa insa sensibila si foile tari si lucioase nu faceau decat sa raneasca si mai tare. Cand si-a revenit cat de cat, a iesit in mijlocul grevistilor si “a decretat victoria patronatului asupra sindicatului”. Niciunul n-a inteles nimic, dar pentru ca erau injurati deja de prea multi vecini, muncitorii s-au intors la locurile lor din fabrica.

Domnul Trei-Straturi, intre timp, incepuse sa isi faca probleme vizavi de sfaturile pe care i le daduse nepotul sau. Acesta ajunsese la inchisoare, pentru ca fusese prins la granita cu o cantitate destul de mare de cocaina. Cu fata-i inocenta pretinsese ca e creta pisata. Din pacate, tatal sau nu a avut suficient de multa influenta pentru a falsifica rezultatele analizelor de laborator. Astfel, Chifteluta ajunse curand intelectualul preferat al unui malac din penitenciar. Statea in fiecare zi pe genunchi extrem de lati ai acestuia si ii dadea citate din mari personalitati ale lumii, in timp ce era magaiat tandru pe capsor.

Cum nepotul iesise de pe lista sfatuitorilor, angajatii au fost reprimiti pe acelasi salariu. Norocul a fost totodata si de partea lui Costica si a lu’ Tanti Maria, care au facut o noua sedinta de degustare pentru reintregirea salariilor.

Ei bine, cu totii va ganditi la un happy end... ce sa zic... Ghinion!!! Profitand de lipsa de activitate a fabricii, nisa de piata ce fusese lasata descoperita pentru o scurta perioada, fusese de fapt rapid acoperita de un producator asiatic care venise oricum cu preturi la jumatate.     

Fochistu’

Imediat ce l-am sesizat mi-am amintit de el. Si el ma vazuse, de asta sunt sigur, insa nu avea cum sa ma recunoasca.

Ne cunoscusem in urma cu mai bine de 20 de ani. Eram amandoi copii si ne faceam de cap in gasca din spatele blocurilor. Fochistu’ era singurul dintre cei zece sau doisprezece baietandrii care statea la casa. Parintii lui aveau o constructie destul de mare exact acolo unde se terminau blocurile, la marginea orasului. Dupa casa lor era camp. Alergam cu totii pe acolo speriind stolurile de pasari si batand toata ziua mingea. Uneori trageam prea tare in ea si se oprea in malul de langa rau. Ne opream si noi din alergat si incepea balaceala. Uneori mai veneau vecini de prin alte cartiere, tot asa de la marginea orasului si isi aduceau vacile la pascut si la adapat. Iarba se gasea din belsug pe ambele maluri. Era de un verde bogat si animalele infometate se repezeau in ea. Ne opream cateva clipe din balaceala se la ascultam mugetele de placere si apoi continuam cu distractia in apa.

Fochistu’ isi capatase porecla de la trenuletul pe care il primise cadou la o zi de nastere. Era cel mai tare cadou care fusese facut vreodata in gasca noastra si toata lumea fusese de acord ca porecla respectiva i se potrivea cel mai bine. Nu stiam nici unul dintre noi exact ce facea un fochist dar avea o rezonanta de persoana importanta si respectata. Cam asa statea treaba si cu prietenul nostru care se lauda tot timpul cu placerile pe care i le faceau cei doi parinti. Mancase chestii de care nu auzisem niciodata, avea haine cumparate din magazine in care nu calcasem si primea lucruri pe care in mod normal le-am fi vazut doar la televizor.

Uneori cand gura il lua pe dinainte ii vedeam cei doi dinti foarte plati din fata din cauza ca buzele i se tuguiau intr-un mod ciudat. Am avut o tentativa sa-i pun porecla de viezurele, insa ceilalti copii m-au ignorat. Le era frica ca il vor supara si isi vor pierde privilegiul de a se bucura cu jucariile neobisnuite pe care le aducea uneori Fochistu’.

Intr-o toamna ceva nou s-a petrecut la noi in localitate. A falimentat fabrica in care lucra aproape un sfert din populatia orasului, inclusiv tata. La vremea aceea nu am inteles ce era acela faliment si nici delapidare. Acesta era un termen pe care tata il tot folosea cand venea vorba de unul dintre directorii fabricii, domnul Groapa, parintele amicului nostru Fochistu’.

Am inceput insa sa vad efectele cu ocazia primului Craciun. Iesisem toti afara sa ne batem cu zapada si doar unul nu se plangea ca nu primise cadou. Fochistu era trist din cauza ca avionul pe care si-l dorise era rosu, nu albastru asa cum ceruse el. Drama lui nu avea mare sens pentru restul, dar cumva eram cu totii bucurosi ca nici macar el nu era cu totul fericit la acele sarbatori.

Mai tarziu o noua tragedie l-a lovit. Parintii lui vroiau sa se mute intr-o alta localitate. Nu era suparat ca se despartea de noi, in schimb era total revoltat din cauza ca locul in care mergeau era unul friguros. Ani mai tarziu am aflat ca se mutasera intr-o statiune la munte, domnul Groapa investise in turism si cumparase si o casa acolo care valora cam cat toate apartamentele noastre la un loc.

Intre timp lucrurile incepusera sa o ia razna acasa. Ai mei se certau tot mai des din cauza banilor. La un moment dat mama s-a imbolnavit si au trebuit sa o interneze. Nu mi-a explicat nimeni unde au dus-o, cert e ca atunci cand s-a intors era schimbata. Era politicoasa, dar nu mai era blanda, era frumoasa, dar nu mai era gingasa, facea mancare gustoasa, dar nu mai gatea cu suflet, spala si calca, dar noaptea ma zgariau cearsafurile.

Si acum… acum l-am reintalnit pe Fochist. Si tot ceea ce imi doresc este un motiv. In momentul in care am navalit cu banda in banca, seful nostru a urla la clientii trantiti la pamant ca pe timpul desfasurarii jafului nu avem nevoie decat de un singur motiv ca sa tragem.

Ma uit insistent la el si il vad cum se pipaie pe buzunarul de la pantalonul de stofa cumparat de la unul dintre cei mai scumpi designeri. Are celularul acolo si cred ca incearca sa il scoata. Sub masca neagra groasa nimeni nu imi vede fata. Nu ma mai intereseaza ce se intampla cu jaful, insa ranjesc a razbunare asteptand momentul in care isi va scoate telefonul. Am tras siguranta de la pistol si ma gandesc la mama.

O altfel de razbunare

E cea mai cumplita zi pe care am trait-o vreodata. Simt toata furia si toata ura drept in ceafa. Ma apasa si capul imi vajaie cumplit. Toti oamenii care ma irita in general parca s-au transormat si sunt de zeci de ori mai prosti, mai stupizi, mai obositori. As strange de gat vecini, colegi, participanti la trafic... in fine lista e lunga. Numai ca, spre deosebire de alte dati, acum nu mai pot trece peste toate astea. Se cumuleaza toate in zona aceea din spatele capului care imi impunge creierul din ce in ce mai rau.

Ma plimb haotic pe strazi si incerc sa scap, dar nu se imbunatateste absolut nimic. Nu ma ajuta aerul rece al diminetii, ciripitul imbecil al pasarelelor sau mirosul banal al florilor.

Deodata imi apare in fata un individ. Semana cu cineva si totusi nu semana cu nimeni. Este si inalt, dar si scund. As putea zice ca e gras, dar cumva imi pare ca e si slab. Daca ma uit mai bine il banuiesc sa fie femeie. Sau poate ca nu...

Ma vede ca ma uit ciudat si imi spune pe un ton de smecheras de cartier:

- Fratele meu, ai vrea sa te razbuni?

- Poooftim?! Cine esti? Ce dracu’ vrei de la mine?

- Iti dau posibilitatea sa te razbuni. Pe oricare dintre ciudatii aia din capul tau, vei putea, cel putin astazi, sa-i pui in orice cadru vrei. Sa-i faci practic sa sufere pentru ca si ei te fac sa suferi. Poti sa-ti folosesti imaginatia oricum vrei.

Incerc sa-i dau un cot in gura nebunului dar ia-l de unde nu-i. Am apucat sa inchid doar o secunda ochii in timp ce vorbea si l-am pierdut. In fine, da-l in masa si pe asta.

Ma trezesc ca, bananaind hai hui pe starzi am reusit sa ajung in fata blocului in care locuiesc. In fata usii troneaza baba de o suta de kilograme de la trei. N-am timp sa fac manevra de evitare ca ma vede.

- Domnu’, domnu’ dumneavoastra nu sunteti revoltat?

In mintea mea stiu ca sunt foarte revoltat, dar probabil avem motive diferite. Evident imi ignora privirea disperata si continua:

- Dobitocul ala de administrator vrea sa mai lase inca caldura. Nu se poate domle’, e prea mare intretinerea.

Pe masura ce lista de invective la adresa administratorului devine tot mai lunga imi aduc aminte cum in fiecare seara o vad cu un pet de 2 litri de bere. Calculez si realizez ca daca ar reusi sa bea macar o data la doua zile, ar acoperi fara nicio problema cheltuielile.

Vad un lat cum i se strange in jurul gatului... ba nu... ar fi prea usor. Cum ar fi daca ar fi goala, pe un platou de gheata extrem de alunecoasa. O vad cum tremura de frig si de jur imprejurul platoului e plin de sticle de bautura. Isi doreste sa ajunga la ele, sa se incalzeasca, dar gheata aluneca atat de tare incat nu se misca nici macar un centimetru.

Pacat ca e doar un vis. Dar stai...

Brusc sunt in tribunele unui patinoar. Sunt singurul spectator si scaunul este extrem de confortabil. In mijlocul arenei, pe o gheata extrem de alunecoasa, e babaciunea. La dracu’ n-ar nicio haina pe ea. Evident toata zona este inconjurata de sticle de coniac, din cel mai fin si mai scump.

Se poate oare sa fie adevarat? Individul ciudat a avut dreptate? Dar oare ce naiba mi-a zis? Cat pot sa ma bucur de toate astea? Ce bou sunt ca l-am ignorat !

Totusi… sa nu pierd momentul. Vecina se agita ca o furnica in mijlocul unui lac. Spectacolul este total.

Abia dupa vreo zece minute revenim la realitate. Ma uit la femeie si are cea mai lunga fata din lume. Se vede clar in privirea ei ca a fost in visul meu.

Sunt in delir. Plec de langa ea fluierand, convins fiind ca tocmai am inceput cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

Sunt la volan si dau sa intru intr-o intersectie. Vad clar semnul de prioritate, dar ceva ma indeamna totusi sa ma uit si in stanga.

Acolo o vad. E scunda, creata si cu ochelari tip “fund de borcan”. Abia se vede, pentru ca si-a dat scaunul pe spate ca profesionistii. Strange tare de volan, pentru ca in ciuda aparentelor este sigur speriata de bombe. Nu se uita decat in fata si rateaza cu succes semnul de “cedeaza trecerea”. Claxonez, sperand sa fac putina educatie si indrept degetul catre semnul pe care l-a ratat.

Realizeaza ce a facut, dar oroare... se sperie de propriai neatentie, isi ridica mainile de pe volan si le pune la gura. Masina continua sa ruleze. Din fericire cu viteza mica si astfel nu produce nicio paguba desi soferita este pierduta in alte sfere.

I-as face volanul papion la gat. Ohhh… nu… am alta idee.

Suntem intr-o hala mare. E plina de semne de circulatie. Usile sunt blocate si are voie sa scape de acolo doar daca le ghiceste pe toate. A... o mica mentiune nu mai are ochelarii pe fata. Arata si se misca ca o cartita. Panica a curpins-o si pipaie disperata toate bucatile de metal, dar nu e in stare sa nimereasca niciuna. Normal as zice. Daca le-a ignorat toata viata de unde naiba sa le cunoasca.

Ne distram zece minute (cel putin eu), dupa care o las interzisa  la volan in mijlocul intersectiei. Toata lumea o claxoneaza si nu intelege daca ceea ce i s-a intamplat a fost real.

Exact cand parchez masina in fata cladirii de birouri in care imi duc existenta zilnica il vad. Este el, domnul politist care se ocupa de ridicatul masinilor parcate neregulamentar. Acum se ocupa de o astfel de situatie. Partea oribila este ca in masina, proprietarul si-a lasat cei doi copii cat timp da o fuga sa isi plateasca facturile. Pe politist nu il impresioneaza deloc cei doi minori si da ordin ca masina sa fie ridicata cu tot cu copii inauntru. Lumea striga disperata la omul care sta la coada.

E timpul sa mai oferim o lectie. Sa-i zicem “sergent pe Marte”. Ei bine da, l-am pus pe Marte. Nu i-am luat posibilitatea de a respira. Pur si simplu e singur si in jurul sau este o imensitate de teritoriu total necunsocut. Se uita ca o furnica la elefant si in ochi nu i se mai citeste nimic din importanta pe care si-o dadea cu doar cateva clipe in urma.

Evident dupa zece minute ne intoarcem. Dar ma simt bine. Sunt sigur ca l-am deteriorat nitel.

Zece etaje mai tarziu ma lovesc de unul dintre colegi. Le explica unor angajati mai noi importanta critica a respectarii nu stiu carui tip de carater din nu stiu ce soft de scriere pe calculator care este in concordanta cu valorile brandului. Dupa ton pare ca acest aspect al muncii lor este aproape pe aceeasi treapta cu descoperirea tratamentului pentru cine stie ce boala rara. Fraierii stau si il asculta cu gura cascata, convinsi fiind ca daca vor respecta indicatiile stupide vor ajunge directori de departament in maxim un an.

As vrea sa-l striveasca liftul, dar nu stau mult pe ganduri si il trec pe modul spalat toalete cu periuta. Imaginea e de pomina. O sa o port cu mine toata viata.

Orele au trecut pe nesimtite. A fost o zi dementiala si pot spune cu mana pe inima ca sunt fericit. Sunt acasa, in fata blocului. Brusc dau nas in nas cu personajul care mi-a facut acest cadou.

- Ei, cum te simti?

- Bestial. Mi-ai facut cel mai tare cadou din viata.

- Mda... insa din pacate a venit vremea sa platesti.

- Poooftim?! Dar n-ai zis nimic de genul asta.

Ma gandesc apoi la orele de religie, la care din pacate n-am prea fost atent si zic dezamagit:

- Probabil ca ar fi trebuit sa profit de ocazie sa aduc cateva clipe de bucurie unui orfan sau unui cersetor, nu?

Si din nou ma gandesc la orele de religie. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa nu pacatuim, de ce a inventat pacatul ? Doar El ne-a creat… stia ce ne poate pielea.

Imi intrerupe insa gandurile :

- N-are nicio legatura. Crede-ma ca pe tuta aia ochelarista si eu simteam nevoia sa o dau cu capul de asfalt.

- Si atunci?

- Vei plati nu pentru ca esti razbunator, ci pentru ca esti arogant.

- Arogant, eu? Mi-au fost reprosate multe in viata, asta sigur nu.

- Ai avut puterea sa faci ce vrei. Si nu m-ar fi deranjat daca ii bateai, daca ii spanzurai, daca ii treceai prin acid. Dar nu... tu ai vrut sa le dai o lectie. Ai vrut sa-i schimbi.

Ce sa-i zic. Are un pic de dreptate. Nu m-ar fi deranjat daca tembelii aia s-ar fi transformat un pic.

- Crezi oare ca un pic de putere te transforma in cine stie ce divinitate? Crezi ca nimicul asta pe care ti l-am dat iti da tie dreptul sa intorci lumea cu susul in jos. Ia uita-te nevolnicule un pic. N-ai schimbat nimic.

Si brusc vad imagini ca pe un monitor. Baba de la trei are acum doua sticle la subrat, politistul tocmai a ridicat o masina parcata corect, soferita a facut un accident, iar colegul meu scrie un mail in care isi aroga proprietatea unor idei pe care stiu clar ca le-a furat de la altii.

Se uita la mine si din ochi par sa-i scapere flacari:

- Esti patetic!!!

Ma gandesc cu groaza la ce ma asteapta. Dintre toate temerile mele, in cap imi vin acum doar fobia de gandaci si scarba fata de supa de galusti. Sunt aproape convins ca o sa ma puna intr-o oala de supa de galusti, in care colcaie taratoare. Oribil!!! Deja simt ca mi se taie respiratie.

In schimb personajul ciudat se da un pas in spate si imi spune razand ironic:

- As fi avut posibilitatea sa-ti schimb viata, oricum ti-ai fi dorit tu. Pedeapsa ta va fi aceea ca vei trai toata viata stiind acest lucru, dar nu vei putea face nimic in acest sens. Vei fi mereu alaturi de baba schizofrenica, politistul nesimtit, soferita neatenta, colegul parsiv si alte cateva persoane speciale, facute exact pentru tine.

Benjamin 2021

- Capitanul John B. Corner o sa fie pilot.

- L-am vazut la televizor. A facut o multime de zboruri pentru NASA.

- Da, dar acum am pus eu mana pe el, draga. Doar ti-am spus ca am atat de multi bani, incat imi permit ce e mai bun.

Benjamin Fuentes isi mangaia burta in timp ce se lauda in fata unei tinere domnisoare ce parea de doua ori mai scunda si mai slaba decat el. Pentru bogatasul cu origini englezesti si columbiene nu conta asta. Era atat de sigur ca marimea conturilor sale ar putea rezolva orice problema incat nu-si facea nicio grija ca tanara animatoare din fata ar putea ajunge oricand in patul sau.

Deocamdata insa nu il preocupa atat de tare acest lucru. Mai erau doar cinci ore si nava turistica Benjamin 2021 avea sa faca primul zbor spatial de agrement. Investise aproape douazeci de miliarde de dolari in nebunia asta si in sfarsit visul sau avea sa fie dus la indeplinire. Cumulase cu frenezie timp de aproape cincizeci de ani bani fara sa regrete nimic din ceea ce facuse. Acum, in sfarsit, grandiosul proiect la care se gandise inca din momentul in care copil fiind, vindea reviste SF la colt de strada intr-un cartier sarac, era gata de lansare.

In prezent cei mai mari bogatasi ai lumii se gaseau pe portul spatial construit special pe malul Marii Mediterane, aproape de Monaco. Totul fusese planificat si construit cu atat de multa grija la detalii si la lux incat acum nu-i mai ramasese de facut decat sa apara in mijlocul lor si sa le citeasca in ochi admiratia. Isi facuse loc cu greu in aceasta lume, iar acum era zeul lor.

Complexul cuprindea printre altele o cladire de aproape o suta cincizeci de metri din beton si sticla. Aici se gasea centrul de comanda, la nivelurile inferioare. In partea de sus erau cateva apartemente luxoase care ii adaposteau pe oaspeti. Intr-unul dintre ele se desfasura acum o petrecere menita sa celebreze iminenta plecare.

Capitanul John Corner statea la una dintre mese si se uita insistent la ceasul de la mana. Astepta cu nerabdare sa paraseasca acest loc si sa inceapa pregatirile pentru decolare. Se saturase de intrebarile tampite pe care i le adresau toti. Stia ca in contract avea o clauza prin care era obligata sa se poarte ca o gazda perfecta cu viitori oaspeti ai navetei spatiale, dar superficilitatea bogatasilor alora il adusese in pragul disperarii.

Stia foarte bine toate zvonurile despre Benjamin Fuentes si felul in care acesta isi facuse banii, dar nu avusese ce sa faca. Trebuise sa-si vanda sufletul diavolului atunci cand aflase ca tatal sau suferea de o forma rara de cancer a sangelui. Costul tratamentului ar fi depasit cu mult veniturile pe care le avea ca si angajat NASA. Ce-i drept, nu putea sa nege nici celelalte beneficii ale noii lui slujbe. In urma cu doua saptamani, inainte sa vina pe platfoma, participase la cateva evenimente pe care finantatorul le organizase ca sa promoveze proiectul. Acolo, cateva dintre fetele ce apareau inevitabil unde era rost de bani multi, pusesera ochii si pe el. Chiar daca nu erau genul lui, ii placea atentia pe care i-o acordau acestea.

Ann Mei fusese insa cireasa de pe tort. Era diferita de celelalte. Era plina de gingasie si parea interesata si de alte subiecte in afara de ultimele creatii din moda sau cele mai noi modele de masini. Isi petrecuse cu ea doar doua nopti, dar ce nopti. Abia astepta sa se intoarca din misiunea asta de rahat in care trebuia sa fie mai mult dadaca si sa o caute. Mica chinezoaica fusese foarte misterioasa si nu aflase foarte multe despre ea. La final se alesese cu o carte de vizita aproape goala. Avea acolo doar o adresa de mail. Era oricum suficient, pentru ca avea deja in minte o tona de lucruri pe care ar fi vrut sa i le spuna si cu care era convins ca urma sa o impresioneze.

Intr-un final se facu ora la care trebuia sa se prezinte la centrul de comanda. Isi ceru scuze de la toata lumea cu un zambet fortat si aproape se repezi la liftul ce il ducea departe de oamenii aceia cu care simtea ca nu are absolut nimic in comun. Oricum trebuia sa inarmeze cu rabdare. In scurt timp avea sa-i reintalneasca si intrebari stupide de genul “din spatiu se vede si castelul meu oare?” aveau sa reinceapa.

Gandurile ii fura intrerupte de Marcel Bennoit, seful echipelor de securitate din portul spatial:

- Ce faci capitane? Nu arati foarte bine.

- M-au zapacit astia cu intrebarile lor.

- Te cred, n-au nici cea mai vaga idee cat de complicata e toata povestea asta.

- Nici tu nu arati extraodinar. Zici ca ai alergat la maraton.

Bennoit inspira adanc si raspunse:

- Da, facem verificari intr-una. La cate amenintari s-au primit, nu ne permitem sa scapam absolut nimic.

- Cum se numeste gruparea aceea care a postat acele clipuri ingrozitoare pe internet.

- « De veghe pentru omenire ».

- Ce nume ciudat, spuse ganditor capitanul.

- Liderul lor, Igor Ivanov, este un nebun. Vrea sa distruga acest proiect. Sustine ca aruncam cu banii aiurea.

- Nu poti sa zici ca nu e adevarat, Marcel.

- Ba da, este. Dar nebunul ala nu-si da seama ca ingamfatii astia si visele lor ciudate creeaza locuri de munca.

Se auzi un tiuit puternic.

- Capitane am ajuns la nivelul centrului de comanda. Aici tu cobori. Lasam discutia asta pe alta data.

- Abia astept cand ma intorc. Cred ca s-ar potrivi si o sticla de whisky.

- Ti-ar prinde bine un pahar si acum, poate iti mai dispare paloarea din obraji, capitane.

- As vrea eu, dar n-am voie. Te las!

Trei ore mai tarziu, putinii jurnalisti si cameramani care primisera permis de acces, se uitau inmarmuriti la naveta impresionanta ce se afla pe rampa de lansare. Era diferita fata de oricare alta ce fusese trimisa in spatiu pana atunci. In primul rand era mult mai mare decat celelalte si asta pentru ca Benjamin Fuentes nu economisese niciun ban de-al sau sau de-al celorlalti investitori, in dorinta de a asigura confort maxim.

Brusc in partea inferioara a aparatului se declansa o valvataie puternica si toata zona se umplu de un fum gros. Naveta incepu sa se ridice. Toti cei ramasi la sol se uitau cu gura cascata la decolarea impecabila a navetei.

In cabina pilotului, capitanul John Corner incerca sa se uite atent la beculetele de semnalizare. Durerea de cap care crestea in intensitate de mai multe ore parea sa fi ajuns la un nivel de nesuportat. Orgoliul il facuse sa nu mentioneze nimic cat timp se aflase la sol, insa acum ochii pareau sa ii joace feste si ii era extrem de greu sa urmareasca semnalele de pe consola de zbor. Decolarea se realiza automat dar in curand era nevoie de aportul sau.

Intoarse capul catre copilot si vru sa ii transmita prin statie sa preia toate comenzile. Acesta zacea insa cu capul rasucit intr-o pozitie nefireasca si din gura ii iesea o spuma verzuie. Capitanul incerca sa isi adune fortele ca sa transmita un mesaj la sol, dar era prea tarziu. I se paru ca toate luminitele de pe bord sunt aprinse si incepu sa apese in disperare toate butoanele pe care mai era in stare sa le vada.

La sol nimeni nu intelegea nimic din ceea ce se intampla. Primeau tot felul de mesaje de avertizare si nimeni nu raspundea in cabina pilotilor. Naveta parea sa nu aiba nicio problema si totusi comenzile pe care le dadea capitanul pareau total haotice. La un moment dat vazura naveta intorcandu-se cu viteza catre suprafata linistita a marii. Impactul se produse cu violenta si in doar cateva secunde apa era cuprinsa de un incediu distrugator. Aparatul se desfacuse in zeci de bucati si coloane de fum acopereau toata zona.

La cateva sute de kilometri distanta, intr-o camera de hotel din Paris, o chinezoaica micuta de statura se uita la televizor cu zambetul pe buze. Langa ea se gasea un laptop si din cand in cand dadea “reincarcare” pe o pagina de internet asteptand sa apara mesajul gruparii pe care o conducea de ani de zile. Ii parea un pic rau de moartea lui John. Chiar daca era plin de el, nu avea totusi nimic in comun cu tintele ei. Oricum nu mai conta, era doar o victima colaterala. Lovitura pe care o daduse avea sa atraga atentia asupra mesajelor radicale pe care le promovau.

Avea in continuare sa lanseze zvonuri nenumarate legate de Igor Ivanov. Chiar daca acest personaj nu exista, se parea ca toata lumea il cauta, fapt care ii permitea ei sa treaca neobservata si sa isi vada de treaba. La fel se intamplase in urma cu doua saptamani cand reusise sa puna mana pe capitan. Il facuse se ingereze o otrava speciala ce avea efect intarziat, la fel cum sora ei procedase cu copilotul.

Taramul sufletelor damnate

Era un loc mare, imposibil de spus cat de mare. Si la fel de greu se putea spune ce forma avea. De fapt, nu forma il definea, ci murmurele care se auzeau. Erau murmure de durere, de spaima, de singuratate, de regret si toate copleseau acest loc. Sufletele damnate pluteau ca intr-un ocean agitat incercand sa isi gaseasca linistea, insa nu faceau decat sa se alimenteze reciproc cu amintirea tragediilor prin care trecusera.

Singurul care statea semet si neatins de toate astea, era el, Gardianul. Statea drept, in fata portilor mari din mijlocul acestui taram, facandu-si datoria inca de la inceputuri. Avea grija ca de fiecare data cand venea un suflet nou si portile se deschideau, sa-si ridice halebarda impresionanta si sa-i impiedice pe ceilalti sa scape. Era singurul pe care murmurele nu-l impresionau, ba din contra ii dadeau forta sa continue. Le simtea tulburarea inca din momentul in care treceau pragul si asta il facea sa se simta bine.

Avea rare momente in care nu era ocupat cu trecerea dintre lumi, iar pe acelea si le umplea privindu-i pe toti cum rataceau ingroziti cautand o cale de salvare. Ii mai vedea pe cate unii care pentru cateva clipe intelegeau ca ii asteapta o eternitate de durere, insa cumva ramasite ale spiritului lor uman trezea un fel de speranta si iarasi isi incepeau cautarea. Asta il facea fericit pe Gardian. Orice moment de speranta, insemna unul si mai profund de dezamagire ceva mai tarziu.

Le stia tuturor povestile si ii era foarte clar ca suflete damnate vor exista intotdeauna. Uneori se gandea ca cei vii si-ar fi schimbat viata daca ar fi stiut de acel loc, dar apoi alunga acest gand si isi dadea seama ca nu avea de ce sa-si faca griji.

De la un punct incolo, usa ramase insa inchisa. Initial nu dadu atentie, pentru ca rareori mai erau astfel de momente. Apoi insa timpul acesta se prelungi, mult mai mult decat de obicei. Rabdare avea, dar nu infinita si cumva sunetul pe care il faceau sufletele incepu sa devina usor deranjant. La inceput a crezut doar ca acestea devenisera ceva mai zgomotoase, insa treptat realiza ca incepea sa imprumute din starile lor. Simtea oare groaza? Nu-i era clar.

Brusc usa se deschise. Alunga repede orice gand si isi propuse sa savureze momentul. Ce-i drept, nu intra decat un suflet mic, amarat si lipsit de orice vlaga. Nu-si  batu insa capul cu asta, era fericit ca lucurile reveneau la normal.

Gresise insa. Timpul trecea iarasi si portile ramaneau inchise. Totul devenise si mai apasator decat inainte. Printre cei ce e gaseau aici, aparu la un momendat o stare stranie. Nu stia sa o defineasca, insa nu o mai simtise niciodata pana acum. Si pentru prima data, in existenta sa, isi lua halebarda, isi parasi locul si incepu sa pluteasca printre suflete, ca sa caute sursa acelui nou sentiment care cumva il deranja teribil.

Pluti multa vreme si in tot acest timp simtea ca lucrurile se schimbau. Nu putea insa sa isi dea seama cum. Cert e ca se apropia usor de locul din care izvora acea stare noua. Ajunse intr-un final acolo si il vazu. Era sufletul acela mic si plapand. Sau cel putin asa fusese la inceput. Acum radia a ceva nou. Si intelese ce era: putere. O clipa ramase nemiscat. Aceasta stare ar fi trebuit sa o aiba doar el, nu un suflet chinuit de neimplinirile vietii. Se dezmetici rapid si stranse puternic halebarda. O indrepta catre cel nou, insa ceva neasteptat se intampla. Brusc milioanele sau poate miliardele de suflete se intoarsera toate catre el si toti ii vorbira ca la un semn:

-          Eu sunt Vrajitorul Sufletelor. De acest taram nu mai e nevoie. Acum eu am nevoie de aceste spirite. Energia lor imi apartine.

Vorbele bubuiau, insa Gardianul isi gasi puterea sa se repedea catre Vrajitor. Nu il atinse insa, pentru ca din spate, unul dintre suflete se repezi drept in el. Era chiar al lui.

Si acum isi aminti. Era un baiat de sase ani. Fusese primul suflet damnat care coborase aici si pentru asta i se daduse privilegiul sa fie Gardianul. Numai ca privilegiul murise.

Acum era doar un baiat de sase ani fata in fata cu cele mai mari cosmaruri ale lumii. Sufletele il inconjurau si ii transmiteau durerea lor. Vocea se auzi din nou:

- Eu o sa plec cu toti. O sa ramai doar tu si tulburarea lor pentru eternitate.

     

Super-Fat-Frumos si cursul de scriere creativa

Se uita nedumerit ba la bucata de ziar pe care o tinea in mana stanga, ba la cladirile vechi ce se gaseau pe ambele parti ale strazii. Studia cu atentie fiecare placuta cu numarul casei si parea ca s-a ratacit.

Era un barbat destul de inalt si bine facut, insa avea cea mai stranie fata posibila. Ochii fara nicio sclipire de inteligenta erau bulbucati si ii dadeau un aer de vita dusa la abator. Deasupra lor trona o pereche de ochelari care ar fi facut furori cu jumatate de secol in urma. Lentilele groase ar fi facut invidos orice fund de borcan. Buzele sale erau la fel de subtiri ca un ac de cusut, iar barbia era aproape inexistenta. Tabloul era intregit de doua urechi clapauge ce aduceau foarte mult cu palniile pe care le folosesc gospodinele in bucatarie.

Toti trecatorii se uitau mirati la personajul ce parea desprins din desene animate si nici unul nu rezista sa nu faca comentarii de tipul: “ce prostalau frate”, “unde l-au gasit, la zoo?”, “sa-l puna cineva la loc in colivie”. Nu parea insa deranjat de rautatile lor si isi continua nestingherit activitatea.

Intr-un tarziu gasi adresa care il interesa si ciocani timid la usa. Nu-i raspunse nimeni, asa ca apsa pe clanta cu mana tremuranda. Intra si cu o voce pitigaiata intreba balbaindu-se:

- E... e... e ci-cineva?

Iarasi nu se intampla nimic, asa ca se mai uita o data la bucata de ziar si hotara sa urce scarile vechi de lemn ce duceau catre etajul cladirii. Sus gasi o singura incapere in care se hotara sa intre. Deschise usa si vazu o camera fara prea multa mobila, cu peretii scorojiti. Se gasea acolo doar o masa si mai multe scaune aranjate in cerc. Pe ele stateau asezati 5 oameni foarte ciudati care se uitau surprinsi la noul venit.

Prima pe care a remarcat-o a fost o femeie batrana, extrem de urata, cu un nas mare ascutit si imbracata zdrenturos. Langa ea vazu un barbat inalt, gras si chel. Celelate scaune erau ocupate de trei gemeni, cu priviri cam la fel de tampe ca a sa si care erau aproape identici. Singurul lucru care ii diferentia parea sa fie inaltimea.

Ii mai atrase atentia un scheunat ce se auzea dintr-un colt. Isi muta privirea in zona respectiva si puse ochii pe un catel, de rasa beagel, ce parea extrem de dragut si jucaus.

Pentru ca nimeni nu indraznea sa sparga gheata se hotara chiar el sa o faca:

- Bu-buna zi-ziua! Cu-cursul de scri-criere cre-cre-creativa?

Baba intervenii cu o voce puternica si gajaita ca de fumatoare inraita:

- Ce cauti domle’ aici? Ai gresit adresa.

Barbatul se sperie un pic, se dadu jumatate de pas in spate, se uita iarasi la bucata de ziar din mana stanga si cu voce stinsa, ca si cum n-ar fi dorit sa deranjeze pe nimeni, zise iarasi:

- Pai-pai e-e-e aici in zi-zi-zi-ar anunt. A-a-a-adresa e-e-e a-a-a-sta

Hoasca veni rapid langa el, ii smulse hartia din mana si se uita intrigata. Reveni la locul ei si ii carpi o palma peste ceafa chelului:

- Boule!!! Nu ti-am zis sa faci un anunt codat. Nu trebuia sa-l putem descifra decat noi.

In ciuda masivitatii, chelul paru extrem de descumpanit de palma pe care o primise si de cuvintele care i se adresasera si replica submisiv:

- Da’ sefa sa-mi creasca mie par pe cap daca n-am facut exact ce mi-ai poruncit.

- Sa te duci la dracu’. Uite, pe hartia asta scrie clar adresa asta, dobitocule. Cum m-oi fi inhaitat eu cu toti cretinii nu stiu. Voi trei, si se uita cu o privire ucigatoare catre gemeni, prindeti-l pe prostalau si incuiati usa, nu trebuie sa ne mai deranjeze nimeni.

Brusc se auzira trei voci identice:

- Cine, noi?

- Cine, noi?

- Cine, noi?

- Da, idioootilor! Ce, vi s-a parut ca ma uitam la pasarelele de afara.? Si grabiti-va ca da semene ca vrea sa fuga.

Gemenii, impiedicandu-se reciproc, reusira cu greutate sa ajunga la noul venit. Nu le-a fost insa greu sa-l retina, pentru ca barbatul era complet panicat si simtea ca nu poate sa mai faca nicio miscare. Balbaiala i se amplifica si ingrozit o intreba pe sefa:

- Da-da-da-da ce-ce-ce am-am-am...

Batrana il intrerupse. Dadea semne evidente de nerabdare si nervozitate:

- Nu mai spune nimic, ca simt ca mi se termina viata cand te aud vorbind. Asta e, ai nimerit unde nu trebuia si acum n-avem ce face, trebuie sa te omoram.

- Dar-dar-dar...

- Dar taci dracu’ ca ma doare capu’. Asta e o intalnire intre geniile raului si tu nu aveai ce sa cauti aici. Ne-am intalnit sa ne punem creativitatea la bataie si sa gasim o metoda sa-l oprim pe Super-Fat-Frumos. Ne-ai intrerupt si ar trebui sa terminam o data cu asta si sa ne continuam sesiunea. Voi trei... si se uita din nou catre gemeni.

- Da!

- Da!

- Da!

Sefa se plesni peste frunte si spuse disperata:

- Puteti sa nu mai faceti chestia asta?

- Ce chestie?

- Ce chestie?

- Ce chestie?

- Sa spuneti toti acelasi lucur de parca sunteti retarzi.

- Da’ doctoru’ a spus ca nu suntem

- Da’ doctoru’ a spus ca...

- LINISTEEEEEE !!!

 Se intoarse disperata cu fata catre prizonier si ii spuse:

- Ti-am zis mai devreme “geniile”. Ignora partea asta. Cu astia nu o sa pot niciodata sa fac nimic. Auzi, dar tu de ce ai venit la un astfel de curs. Esti creativ ?

- Asa-asa-asa mi-mi-mi se-se-se zice.

- Ti-as mai da o sansa, ca poate esti mai stralucit ca astia. Ia lasati-l! Aseaza-te pe scaun!

Barbatul, tremurand din toate incheieturile proceda intocmai.

- Daca imi dai o idee cum am putea sa-l dovedim pe Super-Fat-Frumos, scapi.

- Su-su-super Fa-Fa-Fat Frumos?

Batrana se uita disperata in tavan:

- Trebuie sa te scap de balbaiala, ca altfel, pana la urma, tot te omor.

Lua o carte groasa si veche de pe masa, cauta rapid pagina ce o interesa si apoi incepu o incantatie. La final, cu diperare in glas, spuse:

- Ia zi ceva acuma.

- De ce ii ziceti Super-Fat-Frumos?

- Slava cerului, sa traiasca magia neagra. Am scapat de supliciu, nu te mai balabi. Ce zici? De ce e super? Pentru ca s-a inhaitat cu niste super eroi de pe la americani, i-au dat aia puteri sporite si acum s-a decis sa-si traga si nume nou, ca sa fie in ton cu noua lui situatie.

- Si voi cine sunteti?

- Eu sunt Baba Cloanta, chelu’ e Spanu si retarzi aia trei sunt gemenii din familia Zmeu.

- Si voi toti nu sunteti in stare sa-l dovediti?

- Nu, este aproape indestructibil si a inceput sa-si bata rau joc de noi in ultima vreme. Astia trei, de exemplu, erau identici, dar ca sa-i recunoasca mai usor, la doi dintre ei le-a mai scurtat din picioare. De aia sunt asa impiedicati. Oricum daca e sa ma intrebi pe mine, cred ca creierul il aveau in partea de jos a corpului si s-a mai dus din el.

- Si altceva?

- Pai pe span la blestemat sa-i creasca par din nas si urechi si in fiecare zi trebuie sa si-l tunda ca sa nu-si strice reputatia, iar mie mi-a furat matura. Nu mai pot sa zbor. Umilinta suprema i-a adus-o balaurului cu sapte capete, spuse in timp ce se uita la beagel.

Barbatul, mirat din cale-afara, se holba la catelus si zise:

- Balauru?

- Da, pe vremuri era mai mare decat casa asta si scuipa flacari. Acum se linge toata ziua intre picioare si se gudura pe langa oricine.

Barbatul lua o mina ganditoare, isi cauta ideile cateva clipe si apoi exclama fericit:

- Auzi, cred ca am o idee pentru voi.

- Spune! spuse vesela hoasca. Brusc ii revenise cheful de viata.

- Pai e clar ca nu-l puteti dovedi fizic. Trebuie sa-l atacam altfel. Si daca tot a trecut el in secolul 21, cred ca e momentul sa o faceti si voi.

- Cum?

- Cum?

- Cum?

Brusc se auzisera trei voci mirate.

Sefa ii fulgera din priviri pe gemeni si urla la ei:

-  Daca vreunul mai zice ceva, va fac vraja cu buzele cusute. Deci... coicu’ mic! Si mima in acelasi timp un fermoar tras peste gura. Iar tu, continua! La ce te gandesti?

- Pai in ziua de astazi imaginea conteaza foarte mult. Daca il faceti de ras in mass media practic il desfintati. Nu o sa se mai bazeze nimeni pe el, nu o sa-l mai cheme nimeni sa apere lumea.

- Hmmm, interesant. Dar cum facem asta?

- Cunosc eu niste fete, care ar face orice pentru suma potrivita. Le trimitem sa-l cucereasca, ii facem pe ascuns poze si le publicam. Imagineza-ti titlu mare in ziar: “Super-Fat-Frumos prins cu prostituate”. O sa-l urasca toata lumea, incepand cu Ileana Cosanzeana.

- Si de unde stii tu ca se va lasa cucerit de fetele alea?

- Pai sa va arat niste poze cu ele. Nimeni nu le poate refuza.

Baga mana in interiorul hainei, scoase de acolo portofelul si in el gasi impaturita o foaie mare A4. O desfacu si i-o arata hoascei. Aceasta facu ochii mari si fluiera scurt.

- Maiculitaaa!!! Nici cele mai celebre fiice de imparati nu au aratat vreodata asa.

- Astea sunt produse speciale de pe centura. Nu e tirist care sa le scape. Au o experienta extraodinara. Stiu ele cum sa-l ia si pe Super-Fat-Frumos.

- Mai baiete, cred ca ai scapat. Ideea ta merita pusa in aplicare. Pai trebuie sa mergem sa vorbim cu ele. Unde le gasim?

- Uite ai aici adresa, pe spatele foii.

Baba Cloanta se uita rapid peste randurile scrise cu pixul si apoi urla la ceilalti:

- Hai, avem treaba! Astazi cred ca vom da lovitura. Si luati-l si pe ala micu din colt, ca daca il lasam aici, iar face pipi peste tot si miroase urat.

Cele cinci personaje si cainele se bulucira pe usa ingusta. Se auzi apoi cum coborau in graba scarile.

Barbatul asculta sunetele o vreme si apoi isi trase masca de pe fata. Super-Fat-Frumos zambea cu gura pana la urechi amintandu-si de planul pe il concepuse cu Super-Ileana-Cosanzeana.

Adresa de pe spatele foii era a unei fabrici abandonate. Acolo, pe cei sase ii astepta acum Ileana impreuna cu cei doisprezece super-copii pe care ii avea cu Super-Fat-Frumos. Cei doi parinti hotarasera ca era momentul ca acestia sa aiba si ei pentru prima data parte de o bataie ca la carte. Ii antrenasera multa vreme si acum vroia sa-i lase sa se bucure de ciomageala pe care urmau sa le-o dea personajelor negative.

Foaia cu fetele fusese prelucrata intr-un program de editare. Era mandru de el ca reusise sa scoata toate cosurile si alunitele de pe Craiasa Zapezii si sa o faca sa arate perfect.

Super-Fat-Frumos avea deja pregatit in minte articolul in care scria cu litere mari: “Baba Cloanta, zmeii, Spanu’ si balaurul umiliti de niste pustani”.